Păpușile acestor generații

Oare ce amintiri vor avea copiii de azi, peste 30 de ani, despre copilăria lor. Ce „păpușă” își vor aminti?

Din spatele meu se auzea o voce de copil, entuziasmat la maxim, care povestea cuiva ce făcuse la școală în ziua aia:

– A venit azi la școală Cutărică, cu noul lui telefon, știi?

– Îhm… zicea o voce masculină

– Și știi, telefonul ăsta nou al lui Cutărică are internet. Știi, exact ca un calculator

– Îhm…

– Chiar așa se vede pe el, știi, cum vezi pe calculator, pe Internet, înțelegi?

– Da, da…

– Și m-am uitat și eu pe telefonul lui Cutărică. Am intrat pe youtube și am văzut noul trailer al filmului cu Chucky, știi?

– Îhm…

M-am uitat curioasă în spate, să văd cine e puștiul atât de entuziasmat de internetul pe mobil și de păpușa ucigașă. Nu cred că avea mai mult de 8 ani, era ținut de mână de tată, probabil, care-i ducea ghiozdanul în cealaltă mână. Tatăl nu părea foarte atent la ce spunea puștiul. Poate că ăsta vorbea mult și des și părintele învățase în timp să-l ignore, dându-i senzația că-l ascultă cu câte un „Îhm” plasat strategic între propozițiile copilului.

Sau poate îmi place mie să cred că tatăl nu auzea ce spune puștiul. Nu știu cum aș reacționa dacă aș fi mamă și copilul mi-ar povesti jinduind despre telefoanele de ultimă generație ale colegilor. Trebuie să recunosc că am mai auzit în ultima vreme diverși amici care plănuiesc să le cumpere copiilor telefoane „cu tuch screen”, pentru că „și le doresc”, deși copiii încă învață să scrie. Cum mai spuneam pe aici, poate că atunci dând devii părinte îți pierzi ceva din rațiune, deci nu știu dacă asta e de judecat sau doar de constatat.

Auzindu-l ieri pe puștiul admirator de Chucky m-am gândit ce mă entuziasma pe mine când aveam vreo 8 ani. Desigur că nu auzisem de Chucky, dar eram tare mândră de păpușa mea Arădeanca, cu bucle blonde, lungi, buze pline și ochi albaștri. Îi spălam rochița, o încălțam, o descălțat (avea niște pantofi rigizi din plastic alb, cred că ar fi făcut bătături în realitate de la ei), o culcam, o mângâiam, o hrăneam și o trimiteam la școală. Nu mai știu dacă îi dădusem vreun nume. Nu cred. Mai degrabă îmi închipuiam de fiecare dată că păpușa era cineva, un personaj real din viață, care îmi plăcea sau mă enerva. De aia îmi mai vărsam câteodată și supărările pe ea, biata. Dar e cert că a supraviețuit nevătămată acelor sporadice furii infantile, pentru că ea mai există și azi undeva în casa mamei. De altfel păpușa asta era mândria mamei și măsura caracterului meu de copil ascultător. Nu ca alții care umpleau casa de mâini, picioare și capete. De păpuși, firește:)

Poate că aș fi făcut și eu la fel dacă aș fi avut mai multe, dar cum asta a fost singura, cred că o respectam cumva. Acuma să nu vă închipuiți că nu am avut jucării când eram mică, și de asta îi judec pe copiii de azi. Mă gândeam oare ce amintiri vor avea ei peste 30 de ani despre copilăria lor. Ce „păpușă” își vor aminti?

Când am ajuns acasă am văzut la știri o cucoană revoltat-îndurerată care povestea că fiica ei de 13 ani a dispărut de acasă, cu prietena de 11 ani, după ce s-au dus să se întâlnească cu „bărbați serioși” cunoscuți pe Facebook. Mama aia spunea că fiica ei stătea tot timpul pe net și că ea o mai întreba „dar cine sunt oamenii cu care vorbești tu acolo?” și ea o asigura că sunt serioși…  În timp ce pe ecran se derulau imagini cu fiica de 13 ani – pozată în ipostaze sexy, fața la perete, cur îndărăt, privire lascivă – mama admitea că fiica ei arată de 16 ani și era indignată pe… Internet în general. Mai lipsea să spună că e unealta diavolului și că nimeni nu face nimic ca să rezolve problema asta care ne afectează copiii, domnule!

Ea, mama, nu făcuse până atunci decât să constate. Echivalentul acelui „îhm” al tatălui de mai devreme. De ce fiica ei de 13 ani care arăta de 16 stătea pe Facebook în loc să trudească la lecturile suplimentare pentru școală?  Când, în ultimii 20 de ani, s-o fi pierdut celebra „să nu vorbești cu străini, să nu accepți bomboane de la străini!”?

Mi-am mai amintit cu ocazia asta și de primele mele experiențe pe Internet, și sfatul pe care l-am primit înainte de a intra online, de la cineva priceput, pe vremea aia: „niciodată să nu-ți dai numele, poza sau datele personale pe net”. Ce departe suntem acum de vremea aia! Și asta era cam prin anii 90, nu mai demult.

Pe urmă, însă, m-am mai gândit un pic la viața părinților din ziua de azi. Puținii părinți de copii mici pe care-i cunosc sunt depășiți de cele mai multe ori de hiperactivitatea copiilor. Sunt probabil fericiți când îl văd pe ăla micu liniștit în fața computerului. E un soi de loterie. Nu poți decât să speri că nu va nimeri pe un site aiurea. Cumva cred că asta e doar o chestiune de zile, nici măcar de șansă. Mai devreme sau mai târziu toți vor ajunge fix acolo unde trebuie. Până la urmă cine poate să spună azi că noi ăștia crescuți cu păpușile Arădeanca suntem mai bine pregătiți pentru lume decât ăia crescuți cu Nintendo sau ăștia cu Chucky?

Etichete: , , , , , ,

18 comentarii la “Păpușile acestor generații” Subscribe

  1. Oana 27/05/2011 at 08:25 #

    Cred ca ai dreptate. E doar o loterie. Parintii de azi nu au timpul fizic si psihic sa se ocupe de cei mici. Insa, si daca i-ar supraveghea indeaproape, ma indoiesc ca ar putea sa-i controleze. Asta e lumea in care traim: o data cu modernismul vin si pericolele. Depinde ce i-au inoculat copilului pana a ajuns la scoala, deci cu anturaj. Si depinde mult si de noroc.

  2. Dragos B 27/05/2011 at 09:16 #

    „Parintii de azi nu au timpul fizic si psihic sa se ocupe de cei mici.”

    Pai da, au alte prioritati. „Prioritati”, ma rog.

    „ma indoiesc ca ar putea sa-i controleze. ”

    Se poate. E drept ca trebuie ceva minte si ceva hotarare. Astea insa cam lipsesc majoritatii parintilor (si bunicilor) de azi.

    • Oana 27/05/2011 at 09:35 #

      Nu e vorba de alte prioritati. Pur si simplu nu mai au cand, si nici cum sa-i controleze. In momentul in care copilul incepe sa socializeze- scoala e prima experienta veritabila de acest gen-capata anturaj. Nici un parinte/bunic nu are cum sa stea dupa cel mic secunda cu secunda. 1- pentru ca n-are cum. 2- pentru ca ar da dupa aia in alte forme psihotice de control. 3- daca un copil vrea sa te traga in piept- o va face, indiferent ce incerci tu, ca parinte. Sunt alte timpuri decat atunci cand am fost noi copii.

      • Gilbert 27/05/2011 at 10:09 #

        De acord cu tine Oana. Traim alte vremuri decât cele pentru care am fost „pregătiţi” în copilărie. E evoluţia societăţii. Iar dacă evoluţia societăţii româneşti e într-o direcţie bună ori nu, asta deja e altă poveste…

      • Dollo 27/05/2011 at 13:32 #

        Sunt alte timpuri, dar construirea unei relatii de incredere parinte-copil inca mai e posibila. Eu cred ca asta e secretul

  3. Xanaxdu 27/05/2011 at 10:43 #

    1. Uite, eu de Chucky nu auzisem pina acum – ma simt tot mai desprinsa de realitatile zilelor noastre.

    2. Cit despre partea cu „parintii nu au timpul fizic si psihic” sa se ocupe de copii (din primul comentariu), m-a lasat masca. Asa cum o cunostinta de-a mea spune ca „nu mai am rabdare sa ma ocup de fiica-mea”, si aud textul revoltator asta de cind fata avea 4 ani (acum are 12, si de cind o stiu a crescut la calculator si lasata in dorul lelii afara). N-aveti timp, chef, rabdare, conditii, pai nu ar fi mai simplu sa va ginditi la asta inainte sa faceti copiii? Adevarul e ca nu inteleg de ce oamenii fac copii, in conditiile in care nu sint pregatiti sa le dedice timp si resurse emotionale. Credeam ca exact asta e motivul pentru care se fac copiii, pentru experientele spirituale ale acestui proces. In fapt, constat tot mai mult ca un copil este facut de fapt ca sa initieze o casatorie, ca sa salveze o casnicie de la plictis sau de la divort, sau pur si simplu ca sa te supui normelor sociale si competitiei cu ceilalti (sint un loser daca nu fac si eu copii ca sefu’, vecina sau prietena cea mai buna)

    Parca si parintii nostri lucrau 8 ore, nu? Si o gramada de timp „liber” si-l petreceau asteptind autobuzele, la coada la ulei, zahar si piine. De ce aveau ei mai mult timp fizic si psihic decit cei de acum? A, ca se uitau mai putin la TV, ca nu flendureau in Malluri tot weekendul, ca nu stateau cu orele pe net, ca nu se comparau vesnic cu vecinul, in conditiile in care toti aveam apartamente la bloc, Dacii si televizoare la fel? O sa imi ziceti ca „nu aveau grija zilei de miine cu casa, serviciul, ratele”. Pai da, dar aveau grija cu „oare miine ce o sa mincam, o sa avem benzina sa mergem in concediu”, etc, asa ca nu ma convinge prea tare chestia cu cit de greu le e parintilor de azi fata cum le era parintilor nostri.

    • Dollo 27/05/2011 at 13:33 #

      Pot sa-ti zic ce mi-a spus o prietena care constata ca nu poate niciodata sa stea singura cu amandoi copiii in acelasi timp. Pur si simplu nu credea ca va fi asa de greu. Cand i-a facut, i-a facut… din dragoste 🙂

      • dana eugenia 17/07/2013 at 12:51 #

        niciodata ?
        eu am stat de cateva ori un w/e intreg cu fetita mea de 3 ani si cu nepoata de 6, si n-am murit … am fost la patinoar cu amandoua, in parc, la locurile de joaca din parc
        reteta salvatoare a fost ca ma culcam odata cu ele, inclusiv la pranz

    • dana eugenia 17/07/2013 at 12:49 #

      pe sufletul meu, comentariul tau … de ce mama naibii faceti copii, ca sa iasa la numar?!
      am in familie pe cineva care a ‘produs’ doi copii si acum declara ca nu are timp de ei 🙂
      i-am spus ca fetita, mai mare, este neglijata si se vede: incearca sa atraga atentia prin orice mijloace (razvratire, tipete) de cand a aparut cel mic si toata atentia familiei e indreptata spre el „sa nu pateasca ceva odorul” … raspunsul a fost: nu am timp de ea decat cand evadam in w/e sau in concedii … wtf ? ce e in sufletul copilului astuia si ce epava sentimentala va ajunge cand va fi mare ?! nu vreau sa ma gandesc !
      nb: amandoi au studii superioare si o bunica plus o bona in dotare, in fiecare zi (bunicile fac cu randul, cate o luna fiecare ;))

  4. ady 27/05/2011 at 11:58 #

    de chucky, am auzit, deci nu ma simt depasita de „situatie”. e posibil sa fi vazut primul film din serie. 🙂 de papusi, am avut cateva in prima copilarie, totusi imi amintesc de ele doar sub forma de capete infipte in stalpii/tevile gardului bunicilor, sa nu se scurga apa in interiorul tevilor si sa rugineasca pe interior si sa se macine la baza. ami amintesc totusi de cateva (monica-avea doar fata de plastic, restul, incluziv un fel de capison, era cumva „lanoasa”-roz, umpluta cu ceva, a fost a mea de bebelul, „bebe rosu”, in aceeasi maniera, dar rosu 🙂 si mai lung si mai slab, monica era aproape patrata; a fost al fratelui meu cand era si el bebelus). aspoi o papusa mica, in intregime din plastic tare, alba, ii facusem pat dintr-o cutie de carton si una tip „aradeanca”, am primit-o in clasa a cincia si i-am rupt un picior cand am tinut-o de picioare ca „sa matur” cu parul ei. avea rochita verde.
    „sa nu vorbesti cu strainii” nu s-a pierdut pe drum (vad o gramada de copii care se sperie ca de toate alea daca li te adresezi), dar nu a evoluat. a ramas tot in planul fizic. ar trebui sa ajunga si pe net „nu vorbi cu strainii pe net”.
    nu stiu cum si ce faceau parintii pe „vremea noastra”, eu imi amintesc si de timp petrecut doar cu fratele meu, jucandu-ne, sau in fata blocului, dar si de seri petrecute cu totii (nu, mama nu era ingropata in bucatarie), fie la tv, fie, destul de des, stand pur si simplu de vorba de toate cele. dar parintii stiau mereu unde suntem si ce facem si gaseau mereu timp pt o mica sueta in familie. (am fost de-a dreptul siderata la o prietena, la masa, cand mi-a zis ca la ei nu se vorbeste si mi-a facut semn sa tac; la noi in familie, la cina, toata lumea povestea ce-a mai facut, care mai e treaba cu el, se ajungea la „filosofeli” etc)

    • Dollo 27/05/2011 at 13:35 #

      Da, am avut si eu un bebe cu combinezon alb si membre moi, dar Aradeanca era asa o chestie de elită 😉

  5. Ioana 27/05/2011 at 12:45 #

    De acord cu Oana si Gilbert, in plus nu vad de ce faptul ca noile generatii au in loc de papusi calculatoare si alte chestii tehnice. Mie imi pare chiar bine, atata timp cat sunt preveniti de pericole si alte baiuri care vin cu ele. Cred ca o sa ia ceva timp sa ne obisnuim ca tzancul de un an jumate sa se joace cu ipodul si sa o luam ca pe ceva natural, dar eu una zau ca nu am nimic impotriva.

    Nu-s de acord sa stea toata ziua cu nasul in televizor, dar recunosc, il mai pun si eu din cand in cand sa se uite la youtube la desene pana cand fac una alta prin casa.

    Iti dai seama ca peste alte cateva generatii o sa aiba telefoane integrate in creier (aia care poseda ultimele), calculatoare in toate buzunarele si o sa povesteasca despre cum au programat nush ce la comp in loc de cate pietre au aruncat in balti si cati ochi au scos la broaste.

  6. Ioana 27/05/2011 at 12:47 #

    In prima fraza lipseste la sfarsit „ar fi un lucru negativ” – asta ca l-am luat de la desene sa stau eu la comp si bate cu un ciocan de lemn intr-o cutie de plastic goala…imi distrage bunatate de atentie 🙂

    • Dollo 27/05/2011 at 13:35 #

      Si cel mai mic nu protesteaza si el de atata zgomot? 🙂

  7. Ioana 27/05/2011 at 14:05 #

    Nu, ca sta intr-un scaun de bebe care ii vibreaza bucile 🙂 Ah, ce m-as face fara minunile tehnologiei asteia?! 🙂

  8. Elena 29/05/2011 at 08:08 #

    Si eu am avut o papusa, care a rezistat toata copilaria si s-ar putea sa ma fie pe undeva pe la cumnata care sta in casa parinteasca. A venit cu un banut de plastic legat cu ata de mana, pe care scria „Aradeanca.” 🙂 Asa i-am si pus numele: Ara-Dianca! Ii mai ziceam si Dianca, uneori. Cand i s-a rupt rochita de atata purtat, i-a tricotat mama o rochie lunga, fara umeri, model insipirat de toaletele de la Cerbul de Aur! Cate ii mai povesteam! Si nu imi aduc aminte sa ma fi plictisit de ea… Uneori mi-e tare mile de copiii de azi, carora li se cumpara cel putin o jucarie pe saptamana…

    • Dollo 29/05/2011 at 11:34 #

      Da, chiar, imi amintesc si eu banutul ala de plastic, dar oare nu scria si numele papusii pe el, in afara de Aradeanca?

  9. Dragos B 29/05/2011 at 14:12 #

    „dar oare nu scria si numele papusii pe el”

    Ba da. Toate prostiile le tii minte!

    🙂 🙂 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Moarte chiaburilor din sănătate!

Rares Nechifor, embolizare uterina

Care n-a plecat din țară până acum – ca să se trateze sau să profeseze într-un sistem civilizat – e invitat s-o facă de la 1 martie 2013. România nu-și permite să mai încurajeze existența unei alternative private în sănătate.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

USR, mai bine nu se poate

candidati-scena

Am fost la congresul USR ca să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care-i susțin. Am vrut să înțeleg de ce Nicușor Dan ține cu dinții și de progresiști și de conservatori, și cum s-a tranșat soarta partidului prin alegerea celor mai buni 21 de oameni care să-l conducă.