Vedem noi după

Când am terminat liceul aveam aripile pregătite de zbor. Eram o gâscă. După 22 de ani sunt o găină bătrână, cu ceva pene lipsă dar capabilă încă să cotcodăcesc :) Despre noii absolvenți de liceu și iluziile lor mărețe. E cineva care știa atunci exact ce vrea să se facă, și acum să se laude că a ajuns deja acolo?

Cu aripile pregătite de zbor. Pregătiți să facă primii pași în viață. Toți am auzit frazele astea de lemn când am terminat liceul. Și fiecare știe că în afară de ele nu mai aveam nimic în cap atunci. Decât un „vedem noi după”. De parcă cel mai greu lucru de pe lume ar fi fost să absolvim, și după aia totul avea să ne vină pe tavă.  Cam așa i-am văzut și pe ăștia mici care au terminat liceul zilele astea. Bucurie mare, fiesta pe străzi, costumații de bal sau de spital. Reporterii îi întrebau: ce vreți să faceți în viață? Și ei răspundeau: „Nu știm, multe!” sau „Vedem după, acum sărbătorim!”.

Și eu eram la fel. Minus costumația și manifestațiile zgomotoase pe străzi. Dar la capitolul „ce vreau să fac în viață” eram la fel de varză. N-aveam nici cea mai mică idee ce vreau să mă fac. Sau ce mă așteaptă după. Eram cam aeriană, trăiam în lumea mea, cu romane, preocupări școlare, scrisori de amor și alte prostii. Și asta în anul fierbinte 1988, când unii de prin țărișoară pregăteau debarcarea lui Ceaușescu și democratizarea patriei. Alții, poate de vârsta mea, poate ceva mai mari, se simțeau deja sufocați de regim și-și doreau să emigreze, să trăiască liber. Mie mi se părea că a trăi liber însemna doar să nu mai fii întreținut de părinți. Ceea ce e într-o oarecare măsură real pentru orice vârstă.

Pentru că încă eram întreținută de mama, trăiam după regulile ei. Așa că următorul pas pentru mine a fost unul greșit. Am dat la ASE unde evident că am picat, neavând chemare pentru matematică, niciodată în viața mea. Dacă nu m-aș fi luat după mama, ci după ce-mi ardea mie în cap, acum aș fi fost probabil profesoară de ceva română sau limbi străine. Mama nu era de acord nici cu Facultatea de Litere, nici cu statutul de profesoară. „Ce să faci, să te repartizeze într-un sat din fundul țării și să rămâi nemăritată?” Filmele comuniste de propagandă, cu ingineri și profesoare care construiau socialismul la sat, nu prinseseră se pare la mama, care făcuse colectivizarea cu forța în tinerețe.

Noroc până la urmă cu ăia de au făcut revoluția și, câțiva ani mai târziu, mi-au dat ocazia să descopăr minunata meserie de ziarist. În ciuda dificultăților din ultimii ani nu-mi pot imagina un parcurs mai frumos al acestor 20 de ani din viața mea, decât cel pe care l-am parcurs. Și asta fără ca atunci, în vara lui 1988, să am cea mai vagă idee. Nici despre ce vreau, nici despre ce mă așteaptă. Nu știu de ce a fost așa. Poate pentru că nu aveam niciun idol. Niciodată n-am avut și nu i-am înțeles pe oamenii care încearcă întotdeauna să fie ca alții, să-i urmeze pe niște guru. Nici idealuri n-am prea avut, din cauza asta. De aici probabil și deruta mea, și parcursul vieții care a fost mai degrabă lăsat să se întâmple. Nici programat, nici influențat. Cel puțin nu cu intenție.

Voi cum erați la finalul liceului? Știați ce vreți să deveniți? Și acum, la x ani distanță, sunteți acolo unde vă imaginați?

Etichete: , , , , ,

14 comentarii la “Vedem noi după” Subscribe

  1. Oana 29/05/2011 at 13:14 #

    Cred ca eram la fel ca toti tinerii. Cu o groaza de idealuri in cap, fara ca ceva sa fie conturat exact. Voiam sa schimb lumea dar nu stiam cum. :)Despre mentori si guru- si eu am fost unul dintre cei care n-au ales sa semene cu altcineva. Pur si simplu am ales sa fiu eu, fara modele, si am asteptat sa mi se intample… viata. Acum, la 30 de ani, am reusit sa-mi dau seama ce vreau sa fac. Vreau sa scriu. Si, sa fiu sincera, ma simt cu mine mai bine decat oricand. Poate astfel voi reusi sa schimb ceva… prin scris. Asa cum si tu reprezinti o bucatica din viata noastra, prin scrierile tale nemaipomenite. 🙂

  2. GeorgeL 29/05/2011 at 23:17 #

    Deci, eu aveam par :))))
    nu ca al dvs., asa cret si mare, dar aveam par 😀
    cretul ala din diploma e natural sau „permanent”?

    • Dollo 30/05/2011 at 09:34 #

      E, era epoca permanentului măi dragă. Iar pe vremea aia cel mai mare regret al meu era că nu am moștenit părul creț al mamei. Prin urmare mi-l chinuiam ca să semene 🙂 Ar fi interesant de vazut cum arati tu cu par :))

  3. spufi 30/05/2011 at 16:20 #

    Long live epoca permanentului :)) eu am terminat liceul in 97, aveam parul lins-lins si se abolise uniforma… parca nu mai aveam niciun haz, fata de cum arata generatia ta la 18 ani.
    In legatura cu ce gandeam in vara lui 97: bacul era doar un pas intermediar, nu dadeam doi bani pe el… eram hotarata sa dau la FJSC sa ma fac jurnalista. Am dat si am si intrat (cam la o luna dupa Bac) insa nu am practicat meseria decat prin facultate, sporadic… Deci cum ar veni ce la tine doar s-a nimerit dar ti s-a si potrivit, la mine a fost alegere bine chibzuita insa nu a fost sa fie.
    Acum, la aproape 14 ani distanta, in afara de faptul ca nu practic ce imi propusesem atunci (dar nu regret ca am ales alt drum) marea dezamagire vine din faptul ca omul liber care imi imaginam ca voi fi, stapana pe propriul destin si capabila sa intorc lumea cucuru’n sus, e doar un om blazat si angrenat in mecanisme care il fac mai putin liber decat era la 18 ani. La maturitate libertatile ti le limitezi singur…

  4. Ioana 30/05/2011 at 23:34 #

    Eu profa am vrut sa fiu (din clasa intai), profa am ajuns…greu, dar simteam asa ca o chestie ca nu se putea sa nu se intample, ca intr-o buna zi o sa fiu profesoara chiar daca dupa faculta nu am facut nimic care sa semene cu profesoratul, ca din salariul de la stat nu as fi putut sa imi platesc nici jumate din cheltuielile de la apartament singura.

    Mi-o mai trebuit si 2 baieti, si ii am si pe aia. Manual de utilizare a lor inca nu am reusit sa fac rost, in rest nu pot sa ma plang prea mult.

  5. Elena 31/05/2011 at 00:28 #

    Eu am declarat in clasa a 5-a ca ma fac profesoara de matematica si aia m-am facut! … chiar daca am fost deviata de parinti si trimisa la pedagogic, ca sa am o meserie in caz ca nu intru la facultate… Dar am intrat. Uite-ma emigrata si profesandu-mi ambele meserii. Adica, predau matematica si metodica predarii matematicii la viitorii invatatori si profesori de generala si liceu.
    Am avut momente cand i-am invidiat pe cei care nu au stiut decat mai tarziu ce vor sa faca in viata, pentru ca s-au expus la multe si variate pana au ales. Si momentele astea imi veneau mai ales cand predam la clasa a x-aD, la liceu de Constructii… Dar, acum sunt absolutely fine. Imi place la nebunie sa pregatesc viitorii invatatori.

  6. Xanaxdu 31/05/2011 at 18:21 #

    Eu tocmai am serbat douaj’ de ani de la liceu vinerea trecuta. N-am fost la intilnire (din diverse motive, complicat de explicat – are legatura si cu faptul ca nu traiesc in Ro), dar am vazut pozele pe FB (ca in preajma intilnirii ne-am legat unii de altii de ziceai ca vine sfirsitul lumii – colegi cu care de-abia am schimbat 2-3 vorbe in liceu acum imi sint amici pe fb).

    In fine – nu stiu ce sa zic, cine ce a realizat profesional. Ce pot spune eu e doar ca baietii aia mai faini arata nashpa azi, in timp ce aia din esalonul doi arata supercool (ca nu le-am pastrat asa o imagine „hot” in memorie). Cit despre fete, unele arata traznet (mai slabe, mai blonde, mai sic), altele s-au „cuconizat” (pe model „nasa de nunta”), pe altele se vede acreala virstei de mijloc si privirea aia de soacra/vecina nemultumita. Citeva au ramas cu adevarat neschimbate, sau chiar au capatat un aer mai „cool” decit aveau (dar alea nu mai traiesc in Romania:) ). Oricum, fetele erau toate reconoscibile, dar la unii colegi am avut nevoie de mult timp sa imi dau seama cine sint – la ei e mult mai polarizata evolutia (unii neschimbati, altii de nerecunoscut – ce poate face incaruntirea, kilele, chelia dintr-un om).

    In rest, simplu: Unul-doi copii, cite un divort pe ici, pe colo, altii inca single si/sau fara copii,multi „emigrati” din Ardeal la Bucuresti, altii emigrati pe traseele obinuite: Italia, America, Franta, Canada…Profesori, cercetatori, ingineri, medici, manageri, ITisti, chimiste – destine clasice pentru cel mai bun liceu de Mate-fizica din oras (dar fara jurnalisti 🙂 ).

    Mai trist a fost sa imi vad fostii profesori, transformati din niste zbiri sau modele de urmat in niste mosneguti si babute oarecum inofensivi/e

    Ma intreb sincer ce ar fi spus colegii despre mine 🙂

    • Dollo 31/05/2011 at 18:28 #

      Ce să caute jurnaliștii la mate fizică? :)) În toate redacțiile în care am lucrat n-am auzit un coleg care să zică că se pricepe la mate. Nici măcar ăia de pe economic.
      Nici eu n-am fost la întâlnirea de 20 de ani. Pentru că n-a organizat-o nimeni. Am fost, cred, una dintre generațiile puternic dezbinate, și habar n-am de ce. Foarte puține prietenii s-au păstrat din clasa aia de liceu. O clasă destul de omogenă ca nivel de pregătire (toți eram picați cu medii mari de la alte licee tari din oraș, s-a făcut din toți o clasă – cea mai bună – la liceul ăsta industrial). Dar de buni ce eram n-am reușit să ne și împrietenim între noi. Cred că e interesant să vezi cum au trecut 20 de ani peste niște oameni.

      • Xanaxdu 01/06/2011 at 10:16 #

        Pai adevarul e ca mie mi-ar fi placut sa fac jurnalism, sociologie, psihologie, dar in ’91, cind am terminat eu, astea de-abia apareau (cred ca jurnalism nici nu era atunci la Cluj), si nu se stia daca nu vei face foamea cu asemenea meserii liberale. Plus ca mi se parea atunci ca a fi economista/manager e foarte necesar pentru tarisoara noastra in tranzitie (care este eterna, dupa cum am aflat mai tirziu). Adevarul e ca vazusem filmul „Working Girl” (cu Sigourney Weaver, Harrison Ford si Melanie Griffith), si la 18 ani mi se parea ca a fi economista-manager inseamna a purta mereu taioare (rosii) si tocuri, si a le sti pe toate.

        Si mai eram atunci indragostita de Daniel Daianu tinar (nu rideti!), care vorbea cu atita siguranta despre monetarism, finante, FMI, si imi doream sa ajung la fel de educata in domeniul asta ca el- si uite asa, destinul meu a fost batut in cuie ireparabil.

        Partea trista e aia cu „ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se indeplineasca”: astazi urasc fiecare zi in care trebuie sa ma imbrac in taior si pe tocuri. Ziua mea are un prim „flop” in momentul in care deschid dulapul dimineata si trebuie sa aleg haine din jumatatea dulapului cu haine de culoare neagra.Mai apoi, contributia mea la tranzitionarea Romaniei s-a oprit la doi ani dupa intoarcerea de la studiile din strainatate, cind am decis ca e cazul sa imi iau talpasita din nou, de data asta numai cu bilet de dus…

        • Dollo 01/06/2011 at 10:39 #

          Ah, „Working girl” …, unul dintre putinele filme in care-mi place de Melanie, deși mai mult mi-a plăcut din filmul ăla de Ford și de amica aia nebună a Melaniei, cu replica aia celebră „Coffe, tea, me?!” Taioare roșii, hm, cred că Melanie oricum avea niște gusturi indoielnice la haine in flmul ala, iar Sigourney tinea taiorul ala in sifonier pentru alte ocazii, nu pentru birou :)) Și mie mi-a plăcut Dăianu într-o vreme, până când i-a aprofundat presa viața personală și mi s-a părut cam … trist, ca să nu zic mai mult. Și uite așa ajungem iar la ziariști și la cum distrug ei corola de lumini a lumii 🙂 Oricum, pe mine niciun bărbat și niciun film n-ar fi fost în stare vreodată să mă facă să înțeleg și să iubesc matematica.

          • Xanaxdu 01/06/2011 at 17:05 #

            Aaa. pai nu mai imi place de Daianu de mult- l-am si intilnit cindva la o conferinta, parca in Letonia (sau in Lituania?), chiar daca habar nu am de problemele din viata lui personala (am ramas in urma cu cititul presei, pare-se). Ideea e ca eu am avut modele: Nadia, proful de franceza, Daianu, profesoara de chimie, Sigourney Weaver (mie rolul ei mi-a placut), un profesor din facultate, apoi citiva de la Master, citiva „formatori de opinie” de pe la televizor, Plesu, Dalai Lama (pe care l-am vazut intr-o conferinta), chiar si Seinfeld, etc. Modele se gasesc la tot pasul… Dar, cu toate modelele astea, nu inseamna ca am vrut sa ii imit, doar ca imi dadeau asa, niste repere cu privire la niste destinatii posibile. Evident ca in timp multe (nu toate) din modelele astea au dezamagit sau s-au dovedit false repere- acum nu stiu daca mai am modele (poate subliminal or mai fi citeva)…

            Nu-i bai ca nu ti-a placut matematica. Uite, eu detest istoria , si ani de zile m-am jenat sa o spun, ca toti ma luau in tarbaca: „cum e posibil sa nu te intereseze istoria neamului/istoria locului/istoria Ardealului/cum de traiesti intre unguri, samd?”. De-abia acum, in a doua jumatate a vietii indraznesc sa spun chestia asta cu voce tare, si sa nu ma mai simt complexata ca sint handicapata intelectual din cauza asta.

  7. Farfuridi 31/05/2011 at 23:29 #

    Nu stiu daca ai vazut „An Education”, dar filmul e foarte tare, ti-l recomand. Eu una m-am regasit in el. De fapt, nu doar eu. Sa aleg ce-mi place mie, sa fac ce-mi zic parintii ca e bine…De fapt, cred ca eu nu prea aveam atunci habar ce vreau, dar nici ca ei nu am vrut sa fac :)) Oricum, desi inca de-atunci imi placea foarte mult sa gatesc, nu mi-as fi inchipuit ca peste 15 ani o sa vreau sa-mi castig painea din asta. pana atunci, raman un jurnalist cu mate-fizica 🙂

    • Dollo 01/06/2011 at 10:32 #

      Deci dacă ți-ar fi zis cineva să rămâi la cratiță atunci ai fi zis că te discriminează 🙂

  8. Miscellaneous 02/06/2011 at 01:08 #

    La finalul liceului mi-a picat fisa să dau la științe economice, că aia am simțit eu că e chemarea mea. Încă nu m-am înșelat și îmi place. Ce-o să fie mai departe … nu știu. Dar mă bucur că am fost lăsată să-mi aleg singură calea.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Cum e PSD-ul în Germania

metin-hakverdi2

Ce promite în campanie un parlamentar german de origine turcă, votat de peste 40% dintre alegători: impozitarea multinaționalelor, creșterea impozitelor pentru bogați, subvenții pentru femei și săraci

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.