Alba-neagra la Londra

Visam demult să ajung acolo, dar mi s-a întâmplat ca și în cazul Los Angeles-ului. M-am dezumflat după prima zi. Cred că toți avem în cap imaginile din filme sau din pliante atunci când vizităm un loc nou. Iar realitatea, cum se știe, bate filmul întotdeauna. Apoi contează vremea, dispoziția, compania și o mulțime de alte amănunte aparent nesemnificative în raport cu celebritatea țintei, dar de natură să-ți influențeze decisiv impresiile.

Nu pot să zic că Londra mi-a displăcut total. După cum nu pot să am pretenția că am văzut tot ce trebuia acolo ca să-mi fac o părere avizată. Pot să vă descriu câteva din experiențele mele bune/rele din cele cinci zile petrecute acolo și îmi permit să vă dau câteva sfaturi practice în caz că aveți aceleași vise ca și mine.

Londra e ditamai metropola, iar aglomerația de clădiri și oameni pe sqm este ceva de natură să-ți producă disconfort. Mie cel puțin nu-mi place aglomerația, de aia prefer întotdeauna destinațiile turistice în extrasezon sau mai puțin populare.  Ca să încep totuși cu părțile bune, ar fi cam așa:

– dincolo de imaginea de ansamblu care poate semăna cu o babilonie, pe mine m-au impresionat plăcut detaliile. Toate construcțiile, străzile și amenajările sunt făcute cu acea grijă pentru finisaje în care românii eșuează de fiecare dată, dar specifică civilizației occidentale. Un fost imperiu, copleșit acum de popoarele pe care cândva le-a colonizat, păstrează ascunsă în detalii civilizația de altă dată.

– pentru o societate conservatoare, așa cum e percepută Marea Britanie, e de remarcat amestecul nebun de stiluri și îndrăznelile arhitectonice. După cum puteți observa din poze Londra e plină de case vechi, clădiri din cărămidă care expiră istorie, lângă care izbucnește câte un zgârie nor din sticlă sau oțel cu formă ciudată. Chiar primăria, care dă probabil aprobări pentru construcțiile noi, are parte de unul dintre cele mai futuriste sedii, pe malul Tamisei lângă Tower Bridge.

– transportul în Londra e foarte bine organizat și funcțional, ceea ce e remarcabil pentru un oraș de asemenea dimensiune și aglomerație – 7-8 milioane de locuitori nu-i de colo. Cele 11 linii de metrou ajung practic oriunde, nenumăratele autobuze supraetajate circulă cu o frecvență mai mare ca tramaiul 41 la noi, ajutate și de faptul că au bandă proprie, respectată de majoritatea automobiliștilor. În ciuda numeroaselor șantiere din oraș circulația nu se blochează nici măcar în orele de vârf.

–  că tot ziceam de șantiere, se construiește mult, se repară la fel de mult și e de mirare faptul că asta nu murdărește orașul. Se pare că numai nouă nu ne iese treaba cu păstratul mizeriei pe șantier. Străzile Londrei nu sunt așa de curate cât să lingi de pe jos, dar nici nu vezi urme de moloz de la basculantele care intră/ies de pe șantier.

– politețea oamenilor este un lucru mare într-un oraș de dimensiunile Londrei. Numai în România am auzit scuza că bucureștenii sunt nesuferiți și nesimțiți pentru că trăiesc într-un oraș mare, aglomerat și stresant. În ciuda avertismentelor primite, n-am avut neplăceri cauzate de oameni acolo (cu excepția încurcăturii cu camera de la hotel). Dimpotrivă, am avut parte spre exemplu de cei mai politicoși chelneri posibili, aproape grețos de serviabili, de poliţişti săritori şi de vânzătoare amabile. Și nici măcar în cele mai aglomerate metrouri n-am văzut oamenii bătându-se pe locuri ca la noi.

Mă opresc aici cu aprecierile. Locuri frumoase sunt multe în Londra, o să vi le arăt în poze. Dar cinstit vă spun că dacă ar fi să mai cheltuiesc banii ăștia încă o dată ca să văd Londra n-aș mai face-o. Aproape 2000 de euro, două persoane în cinci zile este o sumă de bani pe care aș fi putut s-o savurez mai bine în altă parte a lumii, cu ceva mai multe satisfacții, dacă n-aș fi avut totuși treabă la Londra. Iar de banii ăștia am avut doar o excursie low budget, nicidecum vreo fiță. Adică stat la hotel de 3 stele, dar în estul Londrei (considerată cea mai nașpa zonă, din cauză de infracționalitate și emigranți), mâncat prost și scump, atât la cârciumile lor tradiționale, cât și la Pizza Hutt sau Burger King, cheltuit o avere (35 de lire de căciulă) în cinci zile de mers cu metroul și autobuzul prin oraș. În general nu pot să zic că dorința de a vedea Londra a învins în lupta cu realitatea de la fața locului.

Să le luăm pe rând, așadar, ca să știți la ce să vă așteptați când ajungeți pe acolo:

Transport

– aeroportul Heathrow e foarte aglomerat, are scanere din alea care-ți arată scheletul, cu toate astea când intri pe el ca să te îmbarci te caută și te pipăie niște dudui/bărbați după caz, chiar și în părțile mai intime ale ființei.

– mâncatul pe aeroport nu e așa de scump ca la București pe aeroport, de exemplu. Prețurile sunt la fel de piperate ca în oraș, deci nu vă temeți să îmbucați ceva pe acolo că nu veți fi țepuiți mai mult decât în oraș

– suvenirurile, însă, dacă nu le-ați luat din oraș, pe aeroport nu e cazul, sunt de două sau de trei ori mai scumpe (mai ales dacă intrați la Harrod-s)

– când am aterizat, vă spuneam că am dat peste o româncă la biroul de informații turistice. Mi-a vândut o hartă a centrului Londrei (plus harta metroului și a autobuzelor), cu vreo 3 lire. Apoi mi-a zis să nu carecumva să cumpăr Oystercard pentru metrou și autobuz (un fel de portofel electronic de la noi), că mă costă de mă rupe, ci să iau un soi de „3days pass” care cică costa doar 24 de lire și puteai să mergi în alea 3 zile cât voiai. Numai că la chioșcul de bilete un negrilă mi-a zis că 3 days pass-ul nu mai există (pesemne era prea ieftin) și că Oysterul ar fi același lucru, că după ce atingi limita de 8 lire pe zi nu te mai taxează peste. Nu cred că a fost așa, pentru că ei te taxează pe fiecare rută altfel. De exemplu la metrou trebuie să validezi cardul la intrare, dar și la ieșire, ca să știe cât să-ți ia de pe el. Dacă e călătoria mai lungă te taxează mai mult. La autobuz nu se validează decât la urcare. În final, pe 5 zile cum vă spuneam am dat 35 de lire. O pălărie de bani doar pentru niște drumuri cu metroul și vreo două cu autobuzul. Nu mai mult de două-trei maximum pe zi, pentru că de regulă am preferat să batem orașul cu piciorul ca să și vedem ceva.

– nu îndrăznesc să-mi imaginez cât ar fi costat taxiul, dar o călătorie de la aeroport până în centrul Londrei cu expresul (un autobuz) ar fi costat 30 de lire. Deci merită să te trambalezi cu bagajele prin metrou ca să scutești banii ăștia. Sfatul cel mai bun, deci, e să aveți trollere, ca să nu cărați de nebuni bagajele prin metrou. Practic există metrou din orice colțișor al Londrei către orice alt colțișor. Din păcate drumul de la Heatrhow (vest) până în Stratford (est) a durat vreo oră jumate.

– pentru că fusesem „strongly” sfătuită de editoarea mea englezoaică să cumpăr o „A to Z map of London” am mai dat 6 lire și pe o ditamai biblia cu hărți ale tuturor cartierelor. Pe motiv că harta inițială de la aeroport nu conținea decât centrul, iar noi stăteam în cartierul Stratford, adică în zona 3 din 6. Cu cât stai mai spre 6 cu atât te costă mai mult transportul.

În timp a doua hartă s-a dovedit inutilă, pentru că fiece stație de autobuz sau de metrou are o hartă. Și dacă știi măcar înspre ce punct cardinal trebuie să ajungi afli de acolo ce autobuze circulă într-acolo. Deci vă e suficientă o hartă a centrului și una de metrou, nu mai cheltuiți banii pe alte hărți. Interesant mi s-a părut că multe stații la ei sunt orientate invers față de șosea, cu deschiderea spre trotuar, ca să ofere călătorilor un soi de adăpost, probabil.

– partea bună a fost că la final am putut returna Oysterele (cardurile) la metroul din aeroport și ne-au dat 10 lire pe amândouă, adică banii reținuți ca garanție când le-am cumpărat. M-am simțit de parcă câștigasem la loto 🙂

Cazarea

– după ce am căutat de am disperat un hotel cât de cât sub 100 de lire/noapte, am ales până am cules. IBIS Stratford afișa pe Booking.com un preț de 75 de lire, ceea ce părea mai mult decât rezonabil. Uitaseră să precizeze, însă, că la asta se adaugă 20% TVA-ul și că în prețul ăsta nu intră nimic: breakfast ioc, Internet ioc. Așa că în final plătirăm 99 de lire în prima noapte și spre 85 de lire în ultimele (că era week-end și aveau reduceri). În total, 5 nopți – peste 500 de euro. Cu 3 mic dejunuri și două ore de internet. Pe a treia au vrut să ne-o pună din burtă, noroc că am văzut pe notă și i-am zis negresei de la recepție să și-o bage în curul ăla mare că eu nu mai dau 4 lire pentru ceva ce n-am folosit. Așa că în loc să și-i bage în cur mi i-a pus la loc pe card, fără comentarii. Ca notă generală am observat că la IBIS e o practică asta cu afișatul prețurilor fără TVA. Constați abia la nota de plată că e mai mult. Țeapă!

– camera a fost OK; curat aparent, deși mai era loc de bine, zona în care era hotelul era plină de emigranți arabi și asiatici, dar am auzit și niscai voci românești. N-am ieșit afară după ora 22.00 deci nu știu dacă zona e chiar nesigură, oricum toată lumea zice că acolo infracționalitatea e mare. De unde și numeroșii polițiști care tot staționau prin zonă.

– nu știu cât câștigă un londonez, pesemne că mult de vreme ce-și permite traiul acolo, dar mie mi se pare că niciunul din prețurile plătite în orașul de pe Tamisa nu este fundamentat pe realitate. După cum vă spusesem în postarea anterioasă, în prima noapte am stat la Hotel Mercure, care vindea camere cu 285 de lire. De vreme ce pe noi ne-a cazat temporar cu 99 de lire, ca venind de la IBIS, îmi imaginez că tot au câștigat ceva chiar și la 99 de lire. Deci vă dați seama ce profit nesimțit au la 285? Că doar camerele sunt la fel, serviciile aceleași. Adică 285 de lire fără mic dejun sau masaje erotice.

Mâncarea

– aici nu am vreun cuvânt de laudă. Micul dejun sucks big time. La hotel în fiecare zi se dădeau niște felii de șuncă semiprăjite, cu fasole boabe sau o omletă fără absolut niciun gust. Într-una din zile au fost și niște cârnați infecți. Adițional, o mulțime de sortimente de fulgi de cereale, marmelăzi, unt și fructe. Cafeaua era relativ OK dar și aici se putea mai bine. Totul 7,50 lire de căciulă.

– în cartier, deși erau afișate niște promoții, de exemplu friptură cu cartofi prăjiți și o bere, la 6 lire, când intrai în cârciuma respectivă era plin de bautori galagioși, duhnea a bere vărsată pe jos și acrită, nimeni nu mânca. Cum dracu să stai acolo și să aștepți friptura? Așa că am făcut diverse încercări, dar niciodată n-am ieșit sătui sau satisfăcuți din vreo cârciumă, raportat la banii dați

– de exemplu am mâncat în Soho – un celebru cartier de fițe al Londrei, în sensul de boem – la o cârciumă cu terasă, unde am cerut friptura aia „ofertă” din meniu, dar ni s-a spus că tocmai se terminase. Era prea ieftină, normal, așa că am luat un soi de platou cu diverse, pentru doi, gen aripioare picante, bucăți de vită la grătar, rondele de ceapă pane, niște nachos și câțiva creveți, plus două beri – 35 de lire. Când ne uităm pe notă, „optional service charge 12,5%”, adică bacșișul, deși „opțional”, era trecut pe notă fără să te pună să optezi.

Nu prea aveai nici motive să le zici că nu vrei să le lași, că doar chelnerul fusese grețos de amabil, iar servirea rapidă. Prețul mare și faptul că nu te-ai săturat nu erau motive să nu dai bacșiș, nu? Deci când vă faceți socoteala să comandați și vă uitați pe prețurile din meniu, adăugați la total 12,5% bacșișul, ca să nu vi se pară că sunteți fraieriți.

– cel mai bine și ieftin am mâncat până la urmă în ultima zi, la KFC, de unde ne ferisem toată perioada de fast-food-uri, ca să nu zicem că suntem țărani, mergem la Londra și mâncăm la McDonald sau KFC. A, mai mâncasem într-o zi la Pizza Hutt, dar a fost la fel de dezastruos. Pizza proastă, niște salate leșinate, mizerie în restaurant, o atmosferă decrepită. La KFC, spre deosebire de București, crispy strips sunt mari cât snitzelele și nepicante. Și nu au celebrul sos glen de usturoi, ci barbeque, ketchup, maioneză sau mustar. În rest, totul e cum îl știți. Doi oameni am mâncat pe săturate cu vreo 10 lire și am avut și spectacolul asigurat de o chinezoaică isterică, care s-a apucat să urle la chelner că i-a greșit comanda, și l-a chemat pe manager. Până la urmă a obținut ce a vrut, ca să tacă.

– am mai mâncat la o cârciumă din apropierea primăriei Londrei, chiar pe malul Tamisei (deci centrul-centrului), o salată de ton foarte bună, omul a mâncat o friptură cu cartofi prăjiți, și în total a fost un acceptabil 33 de lire, parcă. Inclusiv cele două beri și o butelcă de apă din partea casei.

– ah, berile la cârciumă sunt la sticle foarte mici,  de 33ml de regulă sau chiar mai mici. La prețuri de la 4 lire în sus. La supermarket, însă, berea e mai ieftină. Cumperi 4 doze cu 4-5 lire. Dar era cam proastă după gusturile noastre. Adică am băut vreo trei sortimente de bere locală și a fost acră și nașpa. După berea sârbească asta londoneză a fost chiar de rahat.

Shopping

– n-am cumpărat aproape nimic de la Londra. N-am îndrăznit să intru în magazine de țoale, nici nu am prea avut timp și la prețurile astea nici nu m-a tentat ceva. Am luat câteva suveniruri dintr-un magazin foarte ieftin care se numea Tiger și unde avea chestii drăguțe la prețuri de câteva lire. Existau în Stratford și magazine de 99 de penny sau 1 liră. Foarte interesant conceptul, la noi n-am văzut așa ceva, pentru că practic acolo găsești cam tot ce vrei de mâncare și băut (mai puțin alcool) orice produs la o liră sau 99 de penny. Ceea ce e ceva, pentru sărăcimea de acolo.

– dacă retrageți bani de pe card la automate căutați-le pe alea pe care scrie „free money”, pentru că nu percep comision. Restul percep și decât să vă taxeze cu câteva lire mai bine plătiți direct cu cardul. Se poate oriunde.

– dacă sunteți în bani există câteva străzi celebre de shopping în jurul Oxford street, unde puteți să vă faceți de cap.

De vizitat

– ca tot turistul am bifat și noi obiectivele principale: Buckingam Palace, Parlamentul cu Big Ben-ul, Tower Bridge (pe care am avut ocazia să-l vedem și ridicat pentru o bărcuță cu pânze), vechiul castel al familie regale din apropiere, unde îi țineau pe nelegiuiți în turn, și unde a fost kilărită și „Ana celor 1000 de zile”, ne-am cocoțat în London Eye (roata uriașă de pe malul râului) ca să vedem Londra de sus, ne-am jucat cu veverițele în Hyde Park și alte diverse chestii. N-am avut timp să vizităm vreo expoziție, am preferat în ultima zi să luăm la pas centrul financiar, am trecut pe la Banca Națională, am ajuns la celebrul turn de sticlă în formă de ou țuguiat – Gherkin Building – sau Lloyd Building care are toate conductele și mațele din interior dispuse pe afară, am coborât spre Tamisa și am traversat puntea pietonală spre Tate, am traversat-o înapoi spre Catedrala Sf Paul și apoi ne-am prăbușit picioarele ostenite într-un metrou spre Stratford.

– dacă vreți și o plimbare pe râu se poate tot cu Oystercard-ul și costă „doar” 5 lire dacă alegeți o ambarcațiune rapidă (Clyppers) pe care o folosesc și londonezii ca să se deplaseze între diversele părți ale orașului, când au timp. Dacă vreți un tur turistic cu ghid care vă urlă în portavoce e mai scump, și practic nu merită, că vezi fix același lucru și cu 5 lire.

– tot ce v-am spus mai sus merită văzut, sunt probabil părțile frumoase ale Londrei, și merită bifate printre picături și diverse străduțe neînsemnate ale orașului, pe care veți recunoaște stilul victorian al caselor englezești vechi.

– n-am intrat la Westminster Abbey din două motive: era coadă și costa multe lire (deși pe net scria că e free, aiurea). Am intrat în schimb la Catedrala Sf Paul, unde era moka probabil pentru că era sâmbătă seara și se ținea o slujbă, și unde am citit că s-ar fi căsătorit prințul Charles cu Diana. Habar n-aveam, credeam că se cununaseră tot la Westminster.

Where is the ball, my friend?

– am venit de la Londra cam xenofoabă, după ce m-am călcat pe bombeuri cu atâția indieni, arabi și chinezi. Nu pot să înțeleg de ce au făcut fițe englezii când am intrat și noi în UE și n-au vrut să le dea drept de muncă românilor. Că nu am fi fost mai răi ca indienii și arabii care sunt deja acolo de ani de zile.

– am constatat că la englezi li se rupe de UE și de ecologie, nu reciclează, nu colectează separat gunoiul, nu taxează pungile de plastic la supermarket.

– apropos de supermarket, la unul din numeroasele existente în Stratford aveau case de marcat cu autoservire. Adică te duceai cu coșul, îți treceai produsele prin fața cititorului de cod de bare, îți făceai totalul, băgai cardul și plăteai, luai bonul și la revedere. Fără coadă, fără casieră. Bine, era unul care monitoriza procedurile în zonă, dar se pare că lumea prefera modul ăsta, pentru că magazinul avea vreo 20 de case din astea și numai vreo cinci din alea cu casieră.

– și englezoaicele și emigrantele se îmbracă în sictir sau hai să zicem „lejer”, toate sunt încălțate cu șlapi de plajă, fie că plouă sau e frig, fie că bate soarele.

– toată lumea are device-uri scumpe în mâini, prin metrou, pe stradă, fie că sunt indieni vânzători de alune prăjite cu zahăr pe podurile Tamisei, fie că sunt oameni de afaceri.

– chiar pe esplanada din fața primăriei Londrei am avut plăcerea să văd niște oacheși care jucau alba-neagra și care nu erau români. Șmecherul care mânuia cutiuțele și striga „where is the ball, my friend, where is the ball?” ajutat de două baragladine și încă doi tipi care chipurile pariau și câștigau. Dădeai 20 de lire și dacă ghiceai unde e bila câștigai 40. Cât am stat noi pe acolo s-au strâns vreo câțiva fraieri în jurul lor.

Etichete: bere, Big Ben, cladiri ciudate Londra, Londra, Palatul Buckingham, sfaturi calatorie, Turnul Londrei