Pepene și porumb fiert. Prima dată pe anul ăsta. De Dăbuleni, firește. Era un puștiulică, în Piață la Râmnicu Sărat, care de cum ne-a văzut interesați de grămada lui cu pepeni a și început să turuie:
– Poftiți, doamnă, proaspeți, azi i-am cules, buni, pe încercate, cum să fie, mai mic, mai mare?
Puștiul era mic de statură, brunețel cu o față albă, zâmbăreață și poznașă, vorbăreț nevoie mare, cu ușoare accente oltenești, dar nu prea pronunțate. Ne-a cântărit cei doi pepeni „potriviți” și l-am rugat să-i încerce. De cum a înfipt cuțitul într-unul a pârâit și s-a crăpat tot. Puștiul ne-a aruncat privirea aia de „v-am spus eu!” și a întrebat:
– Mai tai? V-am spus, azi i-am cules, dimineață. Eu i-am cules.
– Tot tu i-ai și păzit să se coacă?
– Nu, mamaie i-a păzit, eu doar i-am cules.
– Și câți ani ai?
– 14 ani
– E, da? Pari mai mic…
– Toți par mai mici doamnă, și râde poznaș în timp ce ne spune prețul: doi pepeni, zece kile, 15 lei.
Până să-i aranjăm în sacoșă și să scoatem banii, un cuplu mai în vârstă aștepta deja după noi la cântar. Fiecare ținea câte un pepene în brațe. Prompt, puștiul vrea să-i servească, așa că pune mâna pe pepenele doamnei, îl așază pe cântar, și îi întreabă:
– Sunteți împreună?
– Îîîmpreunăăă, de vreo 34 de ani, tot împreună suntem…!, răspunde doamna cu un oftat casnic și sastisit.
– E, lăsați că mai aveți puțin și scăpați!, înfige puștiul replica, mucalit.
Doamnei i se crapă fața ca la pepene și exclamă ofuscată:
– Cum adică!!
După o zecime de secundă în care noi râdeam cu gura până la urechi, iar soții îl ținteau pe puști cu niște priviri suspicioase, băiatul se repliază magistral și adaugă, fără o tresărire, atent mai degrabă la cântăritul pepenilor decât la ce provocase în rândul clientelei:
– Păi n-ați auzit, că cică vine sfârșitul lumii în 2012. Mai e puțin, nu? Mie așa îmi zice mamaie mereu, dar eu nu o cred.
Scena se închide apoteotic cu un tip care trece pe lângă grămada cu pepeni a puștiului, ne vede pe toți cu câte doi pepeni și-i strigă micului vânzător:
– Bă, nu mai da mă câte doi, n-ai auzit ce ți-a zis mă-ta? Dă câte unu ca să ajungă la toată lumea!
În fine, doamna se destinde și râde și ea, iar puștiul începe să-și caute în buzunarul șorțului restul pentru hârtiile de 50 ale domnilor. Adaugă așa, ca pentru el, un:
– Eu sunt nou pe aici, abia azi am venit… dar să mai poftiți, dacă vă plac pepenii!
Pepenele e dulce și zemos. Foarte bun. Iar porumbul cumpărat cu „doi la un leu” s-a fiert într-o oră, dar a umplut bucătăria de miros de porumb fiert, dulce, mămăligos. Toshiba și-a înfipt colții într-unul, dar până la urmă s-a mulțumit cu câteva boabe oferite de-a gata. Azi a fost o zi aromată și amuzantă, în ciuda temperaturii de 40 de grade de afară.
hahahahah… foarte tare!!! Am ras cu pofta!!!
Cat de bine arata pepenele!!! Mor de pofta…
Prima data cand am vazult solnita am crezut ca e o versiune mai reusita a ce am incerct sa fac eu aici cu markeru’ 🙂
E o solniță care are și pereche, un băiat pentru piper 🙂 Sunt singurele lucruri luate din Londra, din magazinul ăla de 99 de penny
:))) e cam ca-n bancul ala: eu si sotul meu am trait fericiti 30 de ani. apoi ne-am cunoscut :))
Bine si după 30 de ani, alții nu se cunosc niciodată, cică :))
un leu jumate kilu de pepene??? scump dom’le, scump. la mine, in piata Colentina, e decat un leu. probabil ca in diferenta de 0,5 lei intra glumele 😀
Normal, tot ce e bun costă 🙂
Și porumb fiert?
Asta îmi mai lipsea. Se băteau la mine în burtă de mamă-mamă…
Nu știu… de unde vin eu, sunt mai lăudați pepenii (și legumele în general) de Tecuci, nu de Dăbuleni. 😆
Daca a zis „pepeni” inseamna ca era versat baiatu’. La Dabuleni pepeni le zice la aia mici si galbeni. La astia din poza le zice „lubeniţă”.