Dacă vreți să vă dați pe spate oaspeții

Îi duceți la KOPEL’S. E un restaurant în care deși nu primești meniu când te așezi la masă, pleci și sătul, și satisfăcut, și o leacă uimit că se poate.

Știți genul ăla de cârciumă în care proprietarul gătește, te servește, și eventual îți mai și cântă, ca să te simți bine la el acasă? Sunt prin Italia și Spania. La noi, deși nu le îngrădește nimeni imaginația, prea puțini au depășit stadiul invariabilei fripturi cu cartofi prăjiți, a salatei bulgărești și al papanașilor reîncălziți, cu Finetti.

Ei bine, Kopel, pe numele lui Viorel Copolovici, are aerul ăla proaspăt dat de entuziasmul pe care românii îl pierd de regulă când se apucă să facă ceva. Poate pentru că are și altceva în sânge decât defetismul ăsta românesc, Copolovici nu s-a plictisit încă să hrănească lumea cu mâna lui. După ce le-a dat corporatiștilor Prânzul din caserolă, s-a gândit el că pasul următor ar fi să-i aducă pe oameni la masa lui. După cum povestește el, restaurantul s-a născut firesc. Îmi închipui că n-a fost și ușor. Dacă ne gândim numai la respectarea tuturor standardelor, regulilor, autorizațiilor și avizelor cu care te „ajută” statul când e să-ți faci o firmă. Dar omul a răzbit.

Am fost la el împreună cu un prieten care a trăit în ultimii 20 de ani în străinătate. A văzut multe, a mâncat multe, și a învățat, în ultimul an de când lucrează pe proiecte europene p-aci, să nu mai aibă prea multe așteptări de la români. Ei bine, Copolovici l-a dat pe spate. Deși am mers în câteva cârciumi cu prietenul ăsta, niciodată nu l-am văzut așa entuziasmat. Iar asta m-a bucurat și m-a făcut și pe mine să mă simt un pic așa, mândră, prin asociere 🙂 Ca fostă colegă de facultate cu Copolovici, de la care nu aveam nicio așteptare în materie de presă, cum nu aveam nici de la mine. Dar uite că spre deosebire de noi ăia mulți care am învățat ce e aceea comunicare atunci, în anii 90, Copolovici a știut în final și la ce s-o folosească bine. Pentru că jumătate din senzația de bine pe care o ai la Kopel se datorează faptului că omul ăsta chiar știe să-ți vorbească despre mâncare. Cealaltă jumătate stă, totuși în gustul ei bun.

Nu vă așteptați la ținute savante, șervete scrobite îndoite pe braț sau vreo servire de 5 stele. Dar așteptați-vă la un tip bine hrănit, îmbrăcat lejer, cu un zâmbet nici prea larg, nici prea meschin, și cu un carnețel în mână, întrebându-vă ce ați vrea să mâncați din ce a gătit el în ziua aia. Eu am ales niște scoici în sos de vin cu o idee de usturoi, ca aperitiv, apoi niște creveți făcuți cu cinci feluri de sosuri, cu orez și legume. Pentru că în fiecare vineri Copolovici întinde plasa și prinde niște fructe de mare aduse direct din Grecia. Apoi te îmbie pe Twitter, sugerând ce are de gând să le facă lighioanelor care se zbat ca în Mediterana, la el în bucătărie .

Prietenii mei au decis să-i dea o șansă unui mușchi de vită fraged și bine pătruns, cu cartofi wedges trecuți printr-o combinație de condimente preparate în bucătăria lui Copolovici. Tot acolo s-a copt și tarta cu brânză, specialitatea bucătarului, care a convins și ultima papilă gustativă rămasă sceptică prin zonă.

Am avut cu mine doi oameni greu de mulțumit la masă, care nu mai conteneau cu mirările și mulțumirile. Și care n-au făcut ochii mari la nota de plată. Deh, fructele de mare proaspete sunt scumpe, iar vinul roșu franțuzesc frăgezește friptura de vită și subțiază portofelul 😉 Iar asta se întâmplă atunci când omul face ceva de plăcere, cu pasiune. Se simte de ambele părți ale mesei. Pe strada Sirenelor 87, chiar în spatele Poștei Puișor, aia de peste drum de Hotel Mariott.

Etichete: , , , ,

2 comentarii la “Dacă vreți să vă dați pe spate oaspeții” Subscribe

  1. Diana 24/07/2011 at 23:08 #

    La poza aia cu creveții… mai că aș merge acolo și acuma. 😆

  2. Lucia 25/12/2012 at 21:09 #

    Interesant…o fi ruda cu François Copé? ca si pe taica-su, cand a plecat din Romania, tot asa il chema…ma rog, Copelovici. Dar prea seamana!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.