A fost prima carte din viața mea și prima poezie învățată pe de rost, înainte de a învăța să citesc. Acum mă uit pe coperta ei și văd că la anul împlinește 40 de ani. Mi-a readus-o în atenție Toshiba, care s-a apucat astă noapte să scormonească prin bibliotecă și a tras afară toate cărțile mele de copil. Apoi s-a așezat pe ele în mijlocul casei. Credeți că vrea să meargă la grădiniță? 🙂
Zboară Cip încolo-ncoace
Toată ziua n-are pace
Sub ciupercă se oprește
La izvor se răcorește
Uită și de frați, de casă
Când cireșile-s gustoase
„Cip acuma să ne spui
Unde umbli tu hai-hui?”
„Iată și un puișor
Cu puf moale, gălbior”
„Vino, puiule, cu mine
Că știu jocuri o mulțime”
„Vai de mine, ce-i aici?”
„Ce să fie? Un arici!”
Și acest domn împodobit
Fluturele-i, negreșit
„Să mai scap de-acum nu-i chip!”
„Broaștele nu mușcă, Cip!”
„Unchiule, nu mă certa,
Dar mi-e foame, zău așa”
„Când e frig și iarna grea,
Tu nu tremuri, Om-de-nea?”
Cartea era de fapt o traducere din versiunea germană tipărită în RDG și scoasă la noi de Editura Ion Creangă.
Așa mi-am amintit cu plăcere de cărțile astea și de vremea când păream un copil genial pentru că, având mintea odihnită, puteam să recit ca un papagal toate poezioarele pe care mi le citea mama. Cu intonație, ce-i drept 😉
Ulterior, la școală, când învățasem deja să citesc, n-am mai reușit să învăț așa de ușor poeziile. Odată pentru că nu-mi plăcea prea mult genul ăsta literar, și apoi pesemne că aveam memoria cu prea puțini mega pe ram, că rețineam tare greu ce trebuia să învăț ca un papagal. Cam așa sunt și acum, tot cu configurația aia slabă de memorie am rămas.
Mi-au marcat copilăria așadar: Vrăbiuța Cip, Bunica și pisica, Luna Betiluna și Dora Minodora, Șoricelul neastâmpărat și aventurile lui Bobiță. Toate erau de la Editura Ion Creangă. Și toate erau despre relația minunată dintre om și animalele de pe lângă casă. Cel puțin o generație crescută cu cărțile astea, care acum ar trebui să iubească maidanezii sau pisicile vagaboande. Oare de ce n-o fi așa?
Voi vă amintiți cu ce vă alungați plictisul în primii ani de viață?
Despre Toshiba- stiu ca v-ati intalnit cand era mica. Daca s-a dat la cartea cu vrabiuta cred ca nu stie exact ce e ea. 🙂 S-o crede vrabiuta. Al meu s-a lamurit tot cand era mic, dupa ce a scuipat oglinda si i-a dat vreo 2 labe. :))
Cat despre ce faceam cand eram mica… nu-mi mai amintesc. Stiu doar ca o fetita de la gradinita mi-a furat cercelusul. Si apoi n-a recunoscut in fata educatoarei. 🙁
M-ai prins! Nunuuuu, nu copiind … moaaaa. M-ai prins pe subiect, asta ziceam. Memoria elefantina din dotare isi agita led-ul … sper ca nu scapi doar cu atat.
Auzi? Mamutii nu erau mai mari decat elefantii? … Ceva imi spune … infine …:)))
Cocosel cu creasta creata
Canta dis-de-dimineata,
Incaltat cu ciubotele
Poarta la urechi inele.
Pe cap si pe piept ii rosh*
Stim si noi c-avem cocos!
N.p. *=licenta poetica, pentru evitarea oricarei confuzii;
pentru conformitate N.p.=nota plagiatorului.
În frageda-mi pruncie, mama era muza cea talentată. Mi-ar placea să cred ca i-am moştenit măcar o parte din talentul de a darui o fărâma măcar generaţiei care, inevitabil, mi-a urmat. Iată una din „zicerile” lui Mihai, exponentul generaţiei inevitabile. La aceasta varsta în meniul lui trebuia sa fie minimum 2-3 oua moi pe săptămână; bunica dixit:))))!!
Raţă, raţă, răţişoară
Ce te plimbi pe ulicioară
Tipa-tipa din lăbuţe
Tu nu ştii sa faci ouţe?
(Pent’u Mişulică!)
A se reţine sentimentul egocentrist specific varstei de 2oi ani.
Chiar ma intrebam acum cateva zile daca in ziua de azi ,copiii mai invata la gradinita poezii de genul acesta. Nu de alta, dar am fost prezenta la festivitatea de incheiere a anului scolar a unui copil de 5 ani ,in Anglia.La varsta asta,aici au invatat deja sa scrie ,sa citeasca ,sa faca adunari si scaderi insa, cu toata „inteligenta” lor,spectacolul a constat in exact doua cantecele,e drept,unul in franceza,desi fiind o scoala bilingva, asta nu e relevant;ceilalti,mai mari ,au cantat la toate instrumentele inventate in lumea asta,dar nimeni nu a recitat un vers. Cand ,dupa spectacol,l-am intrebat pe copil daca poate sa imi recite o poezie,el mi-a raspuns candid:”ce e aia?”
da, in romaia copii mai invata poezioare. mama e aducatoare si d-aia stiu.
luna betiluna si dora minodora imi amintesc vag ca era si pe lista mea.
nu-mi mai amintesc ce mi se citeaca inainte de scoala. ai mei m-au lasat sa invat sa citesc la scoala.
dupa-aia cea mai pregnanta amintire este o editie prescurtata a heidi, fetita munntilor. am citit-o si recitit-o de atat de multe ori, incat aproape ca puteam sa recit unele pasaje. desi nici memoria mea n-are atatia ram cati i-ar prinde bine. 🙂 (la 20 de ani gaseam si cumparam si editia integrala; bine ca nu m-am vazut, in anu’ I de facultate, citit in amfiteatru haidi-o cumparasem in frum spre facultate).
La gradinita or mai invata, dar acasa stau cu desenele de la TV sau de pe computer. Mai degraba decat cu o carte din asta colorata in brate.
„Mos Barbuta, inteleptul piticel”. Asta a fost prima carte pe care am pus mana si din care, de altfel, am si invatat sa citesc.
Vezi ca Toshiba iti sugereaza, subtil, ca se plictiseste si ca nu e stimulata intelectual :)))
Eu din copilarie imi amintesc cu drag de doua carti (e drept, pentru copii mai avansati decit cartile mentionate de voi). Sufar cu lacrimi amare ca nenumarate zugraveli si mutari au facut sa dispara una dintre ele, pe cealalta o mai am pe undeva, pe acasa in Romania.
Deci, cartile copilariei mele:
Atentiune, Carolina (de Gica Iutes) – am citit-o de mai multe ori decit pe Cei Trei Muschetari (si am recitit-o acum vreo 4-5 ani)
si
Rapirea Mietei (pe asta am pierdut-o, si nu imi mai amintesc nici numele autoarei). Aici era o poezie pe care o retin si acum:
„A murit Imbulinata
Vrajitoarea blestemata
A murit si-Aldebaran
Zmeul-Zmeilor, grasan”
(poezia asta imi place ca e foarte politically incorrect: nu doar ca mentioneza moartea cuiva cu bucurie, dar se si leaga de Aldebaran ca e non-conform standardelor) 🙂
Atentiune, Carolina a fost reeditata dupa Revolutie de nu mai stiu care editura (am aflat cu bucurie chestia asta). Dar daca cineva mai are Rapirea mietei, sa imi spuna – platesc oricit 😉
…Un search rapid pe net imi dovedeste ca si Rapirea Mietei e tot de Gica Iutes. Geniala autoare de carti pentru copii, respect!
Hei, cum fu în Portugalia? Astept impresii
Da, am sa iti scriu – acum sint insa ocupata cu niste oferte de joburi de pe la head hunters, si nu prea apuc sa fac nimic „personal” (doar in timpul orelor de servici, ha ha)