România de pe margine

Cel mai interesant profesor din viața mea de elev a fost „Barosanul”, proful de fizică din liceu, pe care-l chema de altfel Coltofeanu, dar nici măcar el nu-și mai spunea așa, pentru că porecla îl preceda. Era un tip masiv, impunător, de modă veche, cu o metodă de predat atipică pentru vremurile alea materialist dialectice. Era singurul profesor care își începea ora cu o poveste. Despre cum i-a căzut mărul în cap lui Newton și ce urmări a avut asta, despre cum făcea baie Arhimede și scufunda diverse corpuri în apă, despre tot felul de personaje care au dat nume teoriilor și teoremelor, dar care la orele lui Coltofeanu nu mai erau doar simple nume. Avea umor și râdeam mult la orele de fizică.  Altfel, când te asculta, era al dracu de exigent, și rar lua cineva la el 10.

Una din poveștile lui Barosanul a fost asta: Era o localitate mică, românească, bombardată de inamic în război, și lăsată fără clopotnița bisericii. Clopotul fusese spart la bombardament, așadar, dar nimeni nu-l înlocuise, iar când a izbucnit un incendiu foarte multe case au ars pentru că pompierii nu au putut fi alertați prin trasul clopotului. S-a constituit o comisie pentru cercetarea situației. Primarul, așteptând să fie tras la răspundere, a întocmit o listă cu motivele pentru care incendiul, nestins la timp, a provocat atât de multe pagube.

Pe lista aia erau o mulțime de scuze: casele au ars prea repede pentru că erau din chirpici, incendiul nu a putut fi stins la timp pentru că râul era la mare distanță, pompierii nu au ajuns mai repede pentru că drumul era accidentat, oamenii nu au intervenit pentru că nu aveau cu ce, biserica nu a tras clopotul pentru că clopotul cel nou trebuia să ajungă de la producător, dar se întâmplase ceva și nu ajunsese… și tot așa. Concluzia lui Coltofeanu – numai în România oamenii simt nevoia să se acopere cu o listă lungă de motive, când era suficient unul singur: faptul că clopotul fusese distrus în bombardament.

Sigur, povestea asta nu avea legătură cu niciun principiu al fizicii. Cel mult cu un principiu al firii românului, pe care Coltofeanu se străduia să ni-l extirpe cumva din gena națională, prin povești din astea care ar fi putut fi considerate subversive la vremea aia.

Ceea ce spunea profesorul ăla este valabil și azi pentru noi, ca națiune. Suntem maeștri în a găsi motive și scuze, eșuăm lamentabil la finalizare. Reacțiile pe care le-ați avut la îndemnul meu la protest se înscriu perfect în tipologia românului. N-o să rezolvați nimic cu protestul, câinii latră caravana trece, de aia nu mai poate biserica, de protestul vostru, nu e bună ziua, ora, momentul…. Sigur că organizarea aia e proastă, poate că nu toată lumea e de acord cu ideea pentru care se face protestul, e un subiect sensibil, mai bine nu te amesteci, dar hai să fim cinstiți, dacă ar fi fost la ora potrivită și cauza dreaptă, câți ați fi participat?

În România un protest a devenit mai degrabă subiect de mișto decât de reflecție, trebuie să fii ridicol precum Cozma ca să te dai în spectacol, nu există lideri care să ne mobilizeze, nici rău suficient de mare ca să ne revolte. Nimic nu ne scoate din starea mioritică de lehamite. Ce rost are să protestezi, dacă ăia de sus fac ce vor ei, ce rost are să mergi la vot, dacă oricum iese cine trebuie, ce rost are să până la urmă să te mai trezești dimineața, dacă oricum tot în patul ăla vei sfârși peste 12 ore?

Mă includ în categorie, doar și eu sunt româncă. N-am manifestat până acum nici pașnic, nici revoluționar, din indiferență. Nu am găsit niciodată o cauză suficient de importantă pentru mine ca s-o susțin în stradă. Pentru că nu am privit lucrurile dincolo de micul meu univers. Și cei mai mulți oameni fac la fel, nu te revolți pentru că un politician fură din buget, dar te enervezi când un hoț îți fură portofelul. Abia atunci înțelegi că nimeni nu îți va face dreptate pentru că sistemul care ar fi trebuit să funcționeze în cazuri din astea a fost corupt de furtul mai mare și mai vechi al politicianului de care tu nu te-ai sinchisit la timp. Problema noastră națională e că nu suntem în stare să depășim faza portofelelor individuale și să privim lucrurile în ansamblu. Deși suntem o națiune care comentează de pe margine, fără să se implice, refuzăm să vedem lucrurile din perspectiva pe care chiar marginea aia ar putea să ne-o ofere.

Nu, comunismul nu mai e o scuză. Nici pentru noi ăștia formați în el, pentru tinerele generații nici atât. Suntem un popor de comentatori de pe margine, pe principiul „lasă să se ducă ăia să vedem ce mare brânză rezolvă”. Și când ăia nu reușesc, pentru că evident sunt prea puțini, prost organizați, desconsiderați, ironizați, întoarcem spatele și conchidem „eram sigur, nu s-a rezolvat nimic!”.

Ăia care au ales să plece afară comentează de la distanță, din confortul asigurat de o normalitate construită de alții, ăștia care am rămas ne bălăcim în propria mediocritate, neputință și frustrare, găsind o listă lungă de motive pentru care nu suntem de fapt în stare să facem ceva. De teamă. Dar dacă suntem toți nemulțumiți de ceea ce avem, de ce ne temem că vom pierde acest nimic?

Eu una o să mă duc pe 1 septembrie la protestul ăsta. N-am ce pierde, două ore din viața mea nu înseamnă nimic. Și dacă aș lucra aș putea să mă învoiesc. În fond, când am o problemă personală asta fac, nu? Mă învoiesc. O să fac din protestul la adresa acestei construcții inutile o problemă personală. Să vedem, rezolv ceva? Și dacă nu rezolv, măcar am încercat, nu? Ceea ce nu s-ar putea spune despre restul.

Etichete: lasitate, protest, romani