Eram deunăzi la mama, venisem de la supermarket cu protbagajul burdușit, și pregăteam o salată de fructe de mare pentru că doar de asta avusesem poftă. Nimic elaborat, șțiti cutiile alea din plastic cu fructe de mare în ulei, peste care storci ceva lămâie, eventual tai niște ceapă roșie, și gata gustarea. Sunt destul de scumpe, dar sățioase și nouă ne plac mai degrabă decât niște mezeluri. În timp ce storceam lămâia peste caracatița, midiile și creveții scoși din cutia de plastic, sună interfonul. Mama întreabă cine e și află că era o verișoară cu soțul, veniți inopinat. Și atunci, pentru câteva secunde, mama are fix aceeași reacție pe care o avea demult, pe vremea când stăteam la coadă cu orele pentru un kil de tacâmuri de pui: „Na, ce ne facem, acum, trebuie să punem toată cutia!”. Îmi ceruse înainte să nu folosesc tot conținutul, ca să-i mai rămână de o altă salată. Acum se vedea brusc în fața alternativei de a nu mai avea nimic rămas. Deși frigiderul și congelatorul ei sunt veșnic neîncăpătoare. Am pus totul la bătaie, deși s-a dovedit inutil. Verișoara a gustat puțin, a lăudat salata, dar se grăbeau și nu au stat la masă. Erau în trecere.
Nu m-a frapat reacția mamei. O știu din copilărie. De pe vremea când, naivă fiind, veneam acasă după ore cu diverse colege și le invitam la masă. Iar după amiaza, când venea de la serviciu și de multe ori nu mai găsea ce știa că lăsase în frigider, mama îmi ținea discursuri amare: cum poți să fii așa de proastă, noi am stat atât la coadă ca să prindem x lucru și tu l-ai dat la colege!? Ele te cheamă la ele la masă?
Nu mă chemau, e adevărat, dar mie tot nu mi se părea un capăt de țară. Deși statul la cozile alea și privațiunile le simțeam și eu, proastă nu eram chiar într-atât. Iar lumea în general era destul de rezervată cu invitațiile la masă. Dar pesemne că eu n-am simțit niciodată grija aia de mamă în stomac, la fel ca ea, că nu știu ce voi pune a doua zi pe masă.
Cu timpul am căpătat și eu frânturi din angoasele astea ale foamei. Am avut momente când mâncam în pauza de masă cu fereală, să nu cumva să fiu văzută că am ceva bun, din care n-aș vrea să împart. Pentru că era puțin. Și se procura greu. În ultimii ani de liceu făceam practică la o uzină din București, iar în pauza de masă nu mergeam să mănânc cu muncitorii. Noi eram elevi. Așa că mâncam singură. Până într-o zi când a venit lângă mine o colegă, care avea la ea un sandwich cu șnițel de pui. Făcut de mama ei. O bunătate. L-a împărțit cu mine. Atunci am învățat să împart. Să am două sandwich-uri special făcute, unul pentru mine, și unul la schimb. Era și o bună justificare în fața mamei: uite, îi dau și eu, dar îmi dă și ea!
Dar foamea aia de atunci a lăsat pentru totdeauna urme. Degeaba au trecut 20 de ani. Degeaba au fost ani în care am avut bani destui cât să cumpăr oricând ceva ce-mi pofteau papilele gustative. Primul impuls atunci când „ești prins cu ceva bun” e ăla de crispare. Că va trebui să împarți. Încă mai aveam senzații de neplăcere, acum câțiva ani, când lucram în colective mai mari, și aveam colegi care se serveau cu tupeu din ceea ce aveam pe birou. Erau tineri, nu aveau moșteniri din astea sociale în spate. Bine, nu-i socotesc aici pe cei cu adevărat nesimțiți care vin și mănâncă de nenumărate ori de la alții, fără ca ei să contribuie cu ceva. E altă poveste. Dar cred că cei care au trecut prin anii ăia de comunism sunt și acum mai rezervați în a accepta o invitație din asta, pe care de altfel lumea o face din politețe, fără nicio problemă: dar poftiți, luați, abia l-am făcut! Nu, mulțumesc…! Sau gustă puțin, așa, cu jenă, să nu cumva să producă pagube.
Revenind la mama. Nu e cazul să vă spun că tot ce gătește ea ajunge în cele mai neașteptate locuri. În familie sau printre prieteni. Nu mai e demult îngrijorată că nu i-ar ajunge mâncarea, deși va rămâne veșnic preocupată de asigurarea cu supra măsură a cămării și frigiderului. Mă mândresc cu ea că, în ciuda vârstei și a caracterului ei destul de conservator, am reușit s-o influențez în ultimii 20 de ani în câteva direcții decisive.
Ultima dată m-am amuzat că și-a schimbat complet atitudinea față de divulgarea rețetelor ei pe blog. De unde la început mi le spunea așa cu reticență, pe motiv că „de ce să spun eu chiar toate secretele mele la toată lumea?”, acum a ajuns să mă sune și să-mi ceară să vin cu aparatul să-i pozeze operele. „Ca să le pui pe site, mamă!”, zice 🙂 E haioasă. Dar uite că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Cum e primul impuls atunci când vine vorba de share-uitul mâncării. Deși nu mai înseamnă același lucru ca atunci, îți va rămâne pentru totdeauna în ADN.
Mi-e mi se pare foarte tare sentimentul asta: sa pregatesti masa si sa mananci cu prietenii/familia. Sa se stranga toti la o masa si sa imparta bucate, povesti si amintiri…
Nu despre asta era vorba, cred că oricui îi place ce spui tu. Ci despre ceea ce ne marchează comportamentul în mod parșiv. În plus, în vremea aia noi două eram singure, nu aveam o familie așa de numeroasă, deci ne bizuiam cumva una pe alta. Prin urmare cercul acelei familii care împarte tot și se ajută reciproc era restrâns la două persoane. A rămas cumva la fel și azi…
Am avut un coleg de facultate evreu, al carui bunic fusese in lagar. Treizeci de ani dupa ce scapase de la Auschwitz inca mai ascundea coji de piine prin casa…
Nu pot decât să-mi imaginez și ce alte tare l-or fi marcat pe om după…
Am auzit si eu lucrul asta spus de CTP despre prizonierii din tarile estice aflati in captivitate la germani in WWII. Spunea ca sarmanii, dupa eliberare, cand erau pusi la o masa cat de cat decenta, intai isi indesau bine buzunarele cu paine si apoi mancau.
Am mai auzit acelasi lucru spus despre cimpanzeii infometati pe la ‘circuri’ sau aiurea.
Cã eliberati si hraniti, aveau reflexul de a-si umple pana la refuz gura cu mancare.
Si cica cimpanzeii fortati sa fumeze la circ tot asa, dupa zeci de ani de la eliberare, tot aveau impulsul sa ‘aprinda’ betisoare gasite pe jos cu ajutorul altor betisoare, simuland astfel ‘activitatea’ cu tigarile de la circ.
Iar cine vrea sa vada cam ce mancau deportatii romani din Bucovina de Nord in Siberia poate arunca o privire la primele 3-4 minute aici: https://www.youtube.com/watch?v=aMZTqg6s_5s
Multumiri Dolo si Mircea pentru ca mi-ati reamintit!
Multumiri si tie ca ne-ai reamintit de suferinta din timpul razboiului si cea de dupa … Cu cat aflu mai multe din istoria aceasta orala, cu atat invat sa fiu mai recunoscatoare pentru ce e bun in viata mea. Numai cateva istorisiri din drama chiar si doar a unei familii de deportati pot sa-ti schimbe perceptia asupra propriei vieti.
Mi-am adus aminte Bunicul. Niciodata n-a aruncat nimic: scandura, cui curbat si ruginit, teava din orice material, cutie de conserve goala etc. El reutiliza orice. Mereu. Fara scule sofisticate.
Fiind copil, acest comportament parea a fi o religie. Acum cred ca era o reactie invatata, impregnata la nivel celular in anii ’40-50.
Si eu am reactii irationale imbibate in anii ’80. „Cumpara doua… Mai bine trei, sau o duzina. Pana gasesti.” De mai bine de doua decenii fac cumparaturi saptamanal, dar cumpar mereu mai mult decat am nevoie.
Numitorul comun intre Mama ta, Bunicul meu, mine si probabil citeva milarde de oameni e: „Salveaza tot ce poti. Acum.” Comanda „Share” e mai slaba, mai putin raspandita, dar e in extensiune.
De saptamani incerc sa cumpar O lingura si O furculita, dar nu gasesc decit cite trei, sase, o duzina, un carton, un vagon… Dar eu ma incapatanez si vreau sa cumpar doar O lingura si O furculita. Dolo, articolul tau m-a inspirat: cumpar trei, retin cite una si restul le fac cadou. Ramane sa ghicesc cui le fac cadou?
Un fel de pay it forward cu tacâmuri 🙂 Dă-le și tu cui crezi că înțelege ideea…
tare asta cu „share-uitul mâncării” , subiect pt desen, merci !
daca voi doua ati ramas cu asta in adn, eu cu teama de a vorbi in public despre conducatori, altii cine stie cu mai ce, de ce ne mai miram ca suntem un popor bolnav? noi suntem oameni care constientizam si incercam sa reparam, dar tot afectati ramanem de niste tare din comunismul acela imbecilizant. ma gandesc ca cei care nici macar nu isi dau seama sunt majoritari. grele vremuri …
Nu ne mirăm că suntem bolnavi, Cristina, ne mirăm că nu suntem în stare să ne însănătoșim. Și alții au trecut prin ce am trecut noi, nu suntem unici în Europa.
Exact asa e si mama. Comportamentul asta e impregnat de sechelele saraciei.
Sărăcie, dar nu numai. Sunt oameni săraci care-și împart și ultimul colț de pâine, totuși.
Sunt situaii pe care nu le vom intelege decat la nivelul gandirii. Dar pentru ei sunt deja „gravate” in suflet. Trebuie sa le „umbli” la suflet si sa le „stergi” si asta este greu fiindca sufletul, oricat ar fi de mare, este semsibil. Si nu stii daca vei reusi vreodata.
Ii vad si pe ai mei – obisnuiesc sa „puna deoparte” chiar daca nu este cazul. Le dam bani sa isi ia ceea ce au nevoie. Isi iau cate ceva si apoi ne trezim dupa 6 luni ca „am pus si noi ceva deoparte” … „pai parca erau ca sa ii cheltuiti” … „lasa …” …
Da, asta e salvarea lor, în vremurile astea tulburi, faptul că știu să economisească și să se descurce cu bani puțini. Fac din rahat bici, cum se spune, și pocnește.
Inca un articol ce mi-a placut foarte mult … Apreciez sinceritatea cu care povestesti despre ceea ce ai trait sau ai gandit candva.
De asemenea, mi-a placut duiosia cu care ai scris in final despre mama ta… Sa stii ca ea este „elementul-cheie” pentru care eu iti citesc articolele cu retete. Retetele nu ma intereseaza, insa stilul tau e savuros, iar detaliile despre „ce a mai facut / zis mama” sunt bomboana de pe tort:))
Mulțumim 🙂
@tmc: incearca la Ikea, aici in Canada vand tacamuri la bucata, din cate stiu eu.
si eu am mostenit meteahna de a avea o strangere de inima cand vine vorba de impartitul mancarii… incerc sa ma detasez de ea si uneori reusesc, alteori nu; incerc de asemenea sa nu mai cumpar in disperare si sa fac provizii aiurea. incerc de fapt, sa nu mai cumpar nici un fel de lucruri in plus, fie ca e vb de mancare sau altele, ca sa imi fac viata mai simpla si mai ordonata… adica sa traiesc dupa principiul „less is more”…
Si eu incerc sa ma re-invat faptul ca „less is more”. Stateam si ma gandeam ca nici macar nu stiu cum am inceput sa cumpar atat de multe lucruri „in plus”, lucruri de care nu am neaparat nevoie … si am avut cativa ani buni care s-au derulat asa. Acum, de ceva timp incoace, depun eforturi sa schimb asta … si pot spune ca nu mi-e tocmai la indemana sa scap de comportamentul asta pagubos pe care l-am „adoptat” in viata mea simplu si usor, fara sa-mi dau seama.
si eu am vazut-o in copilarie de multe ori pe mama ofticandu-se ca apar musafiri neanuntati care ne papa tot checul. am ramas si eu cu chestia asta pe cap si incerc sa ma tratez oferind pur si simplu. mi se pare cea mai buna solutie. suntem uneori ca animalele alea care dau sa te muste cand te apropii de hrana lor. mama s-a mai potolit si ea acum si gateste mai multa mancare ca sa fie, in caz ca trece pe acolo vreo ruda neanuntata. si nici eu nu prea eram incurajata sa aduc copii in casa, motiv pentru care nu sunt o gazda buna. daca pe vremuri lumea tinea la politeturi si te invita acasa, acum te scoti mai usor cu terasele si pub-urile :))
Si eu care ma gandeam sa ne autoinvitam la Roxy, eu si cu Toshiba…. 😉
Si mie mi s-a mai facut observatie pe tema asta, dar de mine nu s-a prins. Eu am fost mereu in stare sa dau si tot ce am la capitolul mancare, nu conteaza ca mie nu-mi mai ramane nimic.
In schimb fereasca sfantu’ sa se atinga cineva de animalele mele de plus sau de colectia mea de DVD-uri sau de rechizite ;)) ASA il fac! :))
Ăsta e din Gala desenului animat, ăla de pe vremea Vioricăi Bucur 🙂
E din episodul Mouse Trouble din seria originala Tom & Jerry… de pe vremea cand bunicii erau adolescenti 🙂