Eram deunăzi la mama, venisem de la supermarket cu protbagajul burdușit, și pregăteam o salată de fructe de mare pentru că doar de asta avusesem poftă. Nimic elaborat, șțiti cutiile alea din plastic cu fructe de mare în ulei, peste care storci ceva lămâie, eventual tai niște ceapă roșie, și gata gustarea. Sunt destul de scumpe, dar sățioase și nouă ne plac mai degrabă decât niște mezeluri. În timp ce storceam lămâia peste caracatița, midiile și creveții scoși din cutia de plastic, sună interfonul. Mama întreabă cine e și află că era o verișoară cu soțul, veniți inopinat. Și atunci, pentru câteva secunde, mama are fix aceeași reacție pe care o avea demult, pe vremea când stăteam la coadă cu orele pentru un kil de tacâmuri de pui: „Na, ce ne facem, acum, trebuie să punem toată cutia!”. Îmi ceruse înainte să nu folosesc tot conținutul, ca să-i mai rămână de o altă salată. Acum se vedea brusc în fața alternativei de a nu mai avea nimic rămas. Deși frigiderul și congelatorul ei sunt veșnic neîncăpătoare. Am pus totul la bătaie, deși s-a dovedit inutil. Verișoara a gustat puțin, a lăudat salata, dar se grăbeau și nu au stat la masă. Erau în trecere.
Nu m-a frapat reacția mamei. O știu din copilărie. De pe vremea când, naivă fiind, veneam acasă după ore cu diverse colege și le invitam la masă. Iar după amiaza, când venea de la serviciu și de multe ori nu mai găsea ce știa că lăsase în frigider, mama îmi ținea discursuri amare: cum poți să fii așa de proastă, noi am stat atât la coadă ca să prindem x lucru și tu l-ai dat la colege!? Ele te cheamă la ele la masă?
Nu mă chemau, e adevărat, dar mie tot nu mi se părea un capăt de țară. Deși statul la cozile alea și privațiunile le simțeam și eu, proastă nu eram chiar într-atât. Iar lumea în general era destul de rezervată cu invitațiile la masă. Dar pesemne că eu n-am simțit niciodată grija aia de mamă în stomac, la fel ca ea, că nu știu ce voi pune a doua zi pe masă.
Cu timpul am căpătat și eu frânturi din angoasele astea ale foamei. Am avut momente când mâncam în pauza de masă cu fereală, să nu cumva să fiu văzută că am ceva bun, din care n-aș vrea să împart. Pentru că era puțin. Și se procura greu. În ultimii ani de liceu făceam practică la o uzină din București, iar în pauza de masă nu mergeam să mănânc cu muncitorii. Noi eram elevi. Așa că mâncam singură. Până într-o zi când a venit lângă mine o colegă, care avea la ea un sandwich cu șnițel de pui. Făcut de mama ei. O bunătate. L-a împărțit cu mine. Atunci am învățat să împart. Să am două sandwich-uri special făcute, unul pentru mine, și unul la schimb. Era și o bună justificare în fața mamei: uite, îi dau și eu, dar îmi dă și ea!
Dar foamea aia de atunci a lăsat pentru totdeauna urme. Degeaba au trecut 20 de ani. Degeaba au fost ani în care am avut bani destui cât să cumpăr oricând ceva ce-mi pofteau papilele gustative. Primul impuls atunci când „ești prins cu ceva bun” e ăla de crispare. Că va trebui să împarți. Încă mai aveam senzații de neplăcere, acum câțiva ani, când lucram în colective mai mari, și aveam colegi care se serveau cu tupeu din ceea ce aveam pe birou. Erau tineri, nu aveau moșteniri din astea sociale în spate. Bine, nu-i socotesc aici pe cei cu adevărat nesimțiți care vin și mănâncă de nenumărate ori de la alții, fără ca ei să contribuie cu ceva. E altă poveste. Dar cred că cei care au trecut prin anii ăia de comunism sunt și acum mai rezervați în a accepta o invitație din asta, pe care de altfel lumea o face din politețe, fără nicio problemă: dar poftiți, luați, abia l-am făcut! Nu, mulțumesc…! Sau gustă puțin, așa, cu jenă, să nu cumva să producă pagube.
Revenind la mama. Nu e cazul să vă spun că tot ce gătește ea ajunge în cele mai neașteptate locuri. În familie sau printre prieteni. Nu mai e demult îngrijorată că nu i-ar ajunge mâncarea, deși va rămâne veșnic preocupată de asigurarea cu supra măsură a cămării și frigiderului. Mă mândresc cu ea că, în ciuda vârstei și a caracterului ei destul de conservator, am reușit s-o influențez în ultimii 20 de ani în câteva direcții decisive.
Ultima dată m-am amuzat că și-a schimbat complet atitudinea față de divulgarea rețetelor ei pe blog. De unde la început mi le spunea așa cu reticență, pe motiv că „de ce să spun eu chiar toate secretele mele la toată lumea?”, acum a ajuns să mă sune și să-mi ceară să vin cu aparatul să-i pozeze operele. „Ca să le pui pe site, mamă!”, zice 🙂 E haioasă. Dar uite că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Cum e primul impuls atunci când vine vorba de share-uitul mâncării. Deși nu mai înseamnă același lucru ca atunci, îți va rămâne pentru totdeauna în ADN.
Simpatic. Dar poza care ilustreaza acest post imi apartine.
Si dvs. nu spuneti de unde ati gasit-o. Da, mi-a fost furata si de Catvencu, si la Romania LIbera.
Îmi pare rău. Când cunosc autorul îl semnez, știu ce înseamnă să ți se fure munca. Sper să acceptați o semnătură tardivă… Dacă doriți să șterg poza vă rog să-mi spuneți.
Inca o Madlena de la Dollo:).Mmmm! Mi-a amintit de o intamplare din copilarie citind articolul asta. Eram mic, in jur de 5 ani si ai mei mi-au adus o punga de bomboane cu ciocolata. Super bune! Am iesit afara cu ele si in cale mi-a iesit cel mai bun prieten. I-am oferit si lui, si spre marea mea surprindere a refuzat. Am insistat, descriindu-i cat sunt de bune. El nu si nu. M-am enervat pe el si i-am tras un pumn in nas de i-a curs sange. Normal ca dupa aia mi-am luat-o de la tata, in timp ce protestam revoltat printre plansete : „Da el de ce n-a vrut sa ia bomboane?!”. Lectia invatata? Darnicia se pedepseste!