Where are you from, madame? Romania. Ooo, Romania, Bucharest, Timisoara, I love Bucharest, you know?!… Tipul e tânăr, m-a acostat pe una din străzile alea pietonale, pline cu terase și magazine pe care le întâlnești în orice capitală a lumii. Apropos, asta e o chestie care mă calcă pe nervi, practic dacă vrei să cumperi ceva din Belgrad, din Serbia, nu ai ce, pentru că găsești absolut aceleași căcaturi ca peste tot în Europa. Închidem paranteza.
Tipul avea două reviste în mână, format A5. Nu știu despre ce erau, puteau să fie și porno inside, că scria sârbește pe ele și aveau niște coperți nesugestive. El zicea că dacă îi dau doi euro pe o revistă din aia contribui la salvarea unor copii cu deficiențe nu știu de care. „Children, madam, handicap children, you can help, with only 2 euro, what is 2 euro?!
I-am zis că n-am, în cel mai drăguț mod cu putință. Nu se cade să jignești omul care tocmai ți-a declarat că-ți iubește orașul natal, nu? Inițial ceruse dinari, și apoi a schimbat-o pe euro. I-am zis că tot n-am. Dar se făcea că nu pricepe, cum să n-ai 2 euro? Păi îi am pe card, pot să-ți plătesc cu cardul? 😀 L-am închis, a făcut mutra aia amabilo-acră, care spunea că știe exact că nu vreau să-i dau și m-a lăsat în pace. În locul lui m-aș fi oferit să merg cu mine până la primul bancomat, dar n-a fost atât de spontan.
Pentru că tipul mă întrerupsese dintr-o ședință foto, tocmai voiam să fotografiez desenul ăsta de pe o casă, am rămas în continuare în zona în care-și făcea el racolările, așa că la câteva secunde am auzit același discurs: where are you from? Canda! Wow, Canada, Montreal… I love Montreal!
OK, bine că știe geografie totuși, plus engleză. E un stil evoluat de a cerși, nu credeți?
***
Astă seară am stat la o terasă cu editoarea englezoaică și am băut niște bere. În două ore de sporovăială la bere au venit vreo patru cerșetori la masa noastră. Doi copii jegoși, apoi un tip care s-a mulțumit cu o țigare, o bătrână care vindea cârlige de rufe și încă o tipă murdară, care părea fugită de la balamuc. Nu știa niciunul engleză, dar la fiecare Anita le-a răspuns cu un zâmbet cald, british, cu accent: „sorry, all the best, bye! În timpul ăsta își ducea mâna spre scaunul unde avea geanta cu laptopul. Probabil m-a văzut că mă uitam mirată la gestul ei, deși m-am străduit să nu par așa. Până la urmă și noi avem instinctul ăsta când vedem un cerșetor pe lângă noi, nu? Mă gândeam că o fi stat prea mult prin estul Europei și de aia a căpătat reflexele astea. Când colo, la al treilea cerșetor îmi zice: am căpătat reflexul ăsta de la Londra! Acolo când vine unul să-ți ceară ceva, pe la spate vine altul și te jefuiește.
Ca să vezi, până unde ajung reflexele astea, domnule… 😉
Pai la Londra opereaza SI ai nostri (ca brazii), mdeci … tot acolo ajungem.
Uff, ce nasol. Chiar e iritant sa nu poti sta linistit la o terasa fara sa te bazaie unii si altii. Macar asta nu mi-a lipsit in cele 6 luni ‘dincolo’. Nu avea nimeni treaba mea, cersetorii stateau pe fundul lor si taceau din gura. Singurii mai vocali erau aia din metrou, dar treceau pe langa tine si, daca nu le dadeai nimic, mergeau spre vagonul urmator. Si nu mi-a fost nici teama ca ma ‘usureaza’ careva de bulectricele din rucsac.
Ei, reflexe din astea mai am si eu … credeti ca ma mai las in voia gandurilor mele cand in tramvai urca vreo cioarda de tigani ?? Noooo ! Atent, lasa omule gandurile pentru dupa ce coboara „astia” !
Eu am fost acostat de un tip care mi-a vorbit in germana. Fiindca o fi citit pe chipul meu ca eu si germana suntem cam paraleli, a tras-o in engleza. Si fiindca i-am raspuns p-aia cu „ai dont spic ingliş” ca sa ma lase, mi-a gangurit in franceza. Si fiindca i-am spus ca „je parl pa franse” mi-a spus ceva in gand si a plecat. Asa ca am invatat sa spun ca nu vorbesc engleza, franceza, germana, spaniola, rusa, italiana, in limbile respective. Acum daca se va intampla sa vina careva ii voi „turna” repede „poezia” si precis pleaca urgent … insotit de gandurile mele de bine :).
:)) gavariti paruski? :))
cred că paruski vorbesc mai bine ca ingliș 🙂