A zi, la Ministerul Internelor și Administrației, plutonierul de la una dintre intrările laterale – pe unde intră plebea, directorimea, pulimea, ziariștii – mă invită cu amabilitate să intru fără griji prin filtrul ăla care țiuie, „că l-am oprit, doamnă!”. După care îmi ia buletinul ca să-mi treacă datele în registrul de intrări. Se minunează ce nume cu rezonanțe spaniole am, îl asigur că numai rezonanțele sunt de mine, și dacă tot e el așa drăguț și vorbăreț zic să fac conversație, până vine secretara directorului la care trebuia să ajung, ca să mă ia de acolo:
– Și domnul ministru pe unde intră, pe intrarea aia centrală? întreb, cu ochii la ușile alea din burta fostului Comitet Central, deasupra cărora, în balcon, s-au dat viteji în 89 toți marii revoluționari ai patriei.
– Da, pe acolo intră domnul ministru, dar mai intră și invitații dumnealui, oaspeți de seamă, străini… dacă erați și dumneavoastră invitata domnului ministru, intrați pe acolo…
După o pauză, terminând de scris în registru, continuă
– dar acuma, depinde, dacă vă invită să vă dea îndatoriri, degeaba vă invită. Dar dacă vă invită să vă facă favoruri… eee… și-mi zâmbește șăgalnic, cu toată convingerea lui – că ministrul de interne face niște favoruri grozave – luncindu-i în ochi.
Mă uit la el, un tip tânăr, nu cred să aibă 30 de ani, plutonier, cum vă spuneam, zice că sunt patru acasă, probabil trăiește cinstit din salariu. Figura nu-l recomandă pentru alte manevre. Omul ăsta crede în inocența lui că atunci când ministrul te cheamă ca să-ți dea îndatoriri, e total opusul favorului. Adică te cheamă să-ți dea îndatorirea de director în minister, sau consilier sau ceva mutător de dosare, e nașpa, că te pune la muncă. dar dacă te cheamă pentru favor, eee, aici e crema existenței unui ministru. La care au puțini acces, doar ăia care intră zâmbind pe ușile din față. În clădirea aia de pe care Ceaușescu a plecat cu elicopterul, alungat de niște tineri care au luptat acolo pentru schimbarea soartei națiunii. Și cărora le suntem îndatorați. Scrie lângă intrarea ministrului, pe o placă de marmuriă. Cu litere săpate, de bronz. Dap.
Altfel, azi a fost o zi minunată. Să vă povestesc:
– am fost la bancă să scot euro din contul personal, ca să plătesc rata în euro la banca aia de hoți care mi-a dat creditul pentru mașină. La banca de unde am scos banii m-a pus să scriu pe formular ce fac cu ei. Înțelegeți? Am scos 200 de euro. Ce naiba poți să faci cu 200 de euro în România, azi, ca să se simtă datoare banca să te întrebe? Puteam oare să cumpăr o armă? Că un favor de ministru sigur nu reușeam 😉
– apoi am petrecut o oră jumate în compania unui director din ministerul amintit, care mă purtase cu vorba de o săptămână încoace, pe motiv că „nu știu ce să vă spun, doamnă, despre gigacalorie!” Până la urmă nu se mai oprea din povestit 😀
– după asta am cumpărat cel mai frumos buchet de flori de soare, care m-a uns pe suflet de frumoase ce erau, și am defilat cu el prin oraș, stârnind invidia populației feminine, și le-am oferit unei ființe care mi-a făcut cel mai mare favor cu putință: m-a ajutat total dezinteresat într-o chestiune importantă pentru mine. A fost prima dată pe anul ăsta când am ținut în mână un buchet de floarea soarelui, florile mele preferate. M-am simțit tare bine, și am rânjit singură tot drumul 🙂
– din păcate, întâlnirea cu ființa cu florile s-a petrecut la un Starbucks, unde zic, de fiecare dată când calc, că va fi ultima dată. Și tot nu mă învăț minte. Aș vrea să știu cu cât sunt plătite vânzătoarele alea de la Starbucks – oricare dintre cafenele – de sunt așa de zănatice, neatente, nesimțite pe alocuri, și total antiservire? Și când le angajează, le aleg special ca să fie surde și să vorbească cu prune în gură? Mda, altfel am băut un fresh bun de mango (pentru că nu aveau de protocale) și să știți că bănuții ăia de ciocolată sunt chiar buni, de la Starbucks 🙂
– ah, și tot azi a apărut pe site-ul organizației care mi-a dat bursa, ultima mea postare pe blog, ca o concluzie, a celor patru luni de bursă. Dacă vreți să citiți și în engleză ce v-am tot spus eu p-aci în ultimul timp în română, găsiți aici. Nu e articolul final, v-am zis, ăla va fi public prin octombrie. E doar o postare în care zic ce mi-a plăcut la bursa asta 😉
Chiar ca frumos buchetul! N-am mai vazut asa de cand se vindeau buchete de-alea colorate in Piata Amzei… :))
Păi de acolo l-am și luat 🙂
Aaaa, deci mai sunt buchete acolo… N-am mai fost in Piata Amzei cam demult… 🙂
Sunt, atât a mai rămas, că de câțiva ani se tot construiește o piață „modernă” cică, și pe ăștia cu florile i-au ascuns acolo în spate, cum mergi spre Ambasada Franței. În rest e tot un șantier. Și de jur împrejur s-au înmulțit supermarketurile, profită de vadul fostei piețe.
Şi dacă le ziceai ălora de la casierie că vrei să-ţi iei un pistol şi de restul gloanţe nu-ţi mai dădeau banii? Păi ce, s-au făcut stăpâni pe banii tăi?
Da, le-aș fi putut zice că îi scot personal ca să-i duc cu mâna mea la altă bancă, pentru că e mai ieftin așa, cu autobuzul, decât să fac plata online, civilizat, și să le dau lor 25 de euro comision.
chiar ca-s frumoase 🙂 si mie-mi plac
florile galbene intotdeauna ma fac sa zambesc si ma simt de parca as tine in brate niste sori micuti care-mi insenineaza gandurile
Dap, păcat că nu țin prea mult
Dollo, sa nu mai scrii in engleza, ti se duce tat farmecul! 🙂
Chiar tăt? 🙂
Tăt tăt bine! :))