Lisboa story

Un film de Wim Wenders din care fiecare înțelege ce vrea și toată lumea se îndrăgostește de Lisabona

Știți că mi-era dor de Portugalia. Așa că azi, când m-a sunat o prietenă ca să-mi spună că la Muzeul Țăranului Român e un film despre Lisboa am zis să nu lipsesc. Și bine am făcut. Pentru mine a fost prima experiență cu Wim Wenders, prin urmare la final m-am simțit cea mai proastă din sală. Tot căutam sensuri și explicații. Noroc că după film a fost o doamnă amabilă care a discutat cu sala despre filmele omului ăsta prea genial. Ea a zis că dacă e să-i reproșeze ceva filmului e tocmai că încearcă să ne spună prea multe într-o oră jumate și că e prea dens, plin de sensuri și subtilități. M-am simțit mai puțin proastă și am avut curaj să spun, chiar, ce am înțeles eu din el 🙂 Că ceva-ceva înțelesesem. După mine au prins curaj și alții, care au spus că ei înțeleseseră altceva. A fost interesant că au ieșit așa vreo patru sensuri.

Eu vă zic ce mi-a plăcut mie. Și anume Lisabona. Despre care știați că-mi place, dar nu așa. Filmul arată o Lisabonă din 1994, partea ei veche și mizeră, dacă se poate spune așa, la câțiva ani după ce se integrase, chipurile în UE, și făcea parte din Europa multiculturală lipsită de granițe. De fapt, închipuiți-vă că ar veni în România o echipă germană ca să facă un film. Și ar filma numai centrul istoric din București, plin de ruine, maidanezi, țigani și rufe întinse la uscat. Și niște manele, iertată-mi fie comparația cu Fado. Ar sări România cultă de cur în sus, nu? Ei bine, nu știu câți portughezi au sărit la filmul lui Wenders, dar dacă au făcut-o eu zic că s-au pripit. Pentru că și dacă n-ai fost în Lisabona în viața ta, după filmul ăsta îți dorești să o faci.

Ca una care a bătut ceva din Lisabona vă asigur că între timp orașul ăla a evoluat mult. Deși mai păstrează străduțe, colțuri, cartiere vechi și similare cu alea din film, orașul respiră azi alt aer. Tot cu soare, râul Tejo, ocean, poduri și Fado. Filmul te face să iubești orașul, și cel puțin eu asta am înțeles din angoasa artistică ce-l cuprinsese pe regizorul nebun pierdut în Lisabona – că orașul ăla i s-a părut prea frumos, prea complex și prea viu ca să poată fi închis într-un film. Prin urmare a ales o altă variană. O să vedeți care. Originală.

De fapt am înțeles că în 1994 Wenders ar fi fost unul din cei patru regizori rugați să facă un documentar despre Lisabona, capitală culturală europeană. După ce ar fi început să lucreze la un documentar el a ajuns la concluzia că un lung metraj de ficțiune i s-ar potrivi mai bine. Și așa a ieșit Lisbon Story.

Dacă aveți ocazia să-l vedeți eu zic să nu-l ratați. Cineva din sală zicea că sensul dat de regizor ar avea legătură cu nu știu ce curent din fizica cuantică, care implică observație și non-intervenție. Altcineva zicea că e vorba despre un omagiu adus de regizor filmului mut, altul zicea că ar fi un omagiu adus lui Fellini, mort cu un an înainte. În fine, e clar că e un flm din care fiecare poate să înțeleagă ce vrea, dar ăsta e însăși scopul actului artistic, cică, deci e un film bun. Părerea mea.

Ah, și nu vă las până nu ascultați și un pic de Fado cu trailerul filmului, ca să vă deschid apetitul 🙂

 

Etichete: , , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Strâns uniți în jurul SRI, întru salvarea planetară a Internetului

dumbrava-cosmoiu

Cum se derulează o ședință în Parlamentul României, în care SRI încearcă și reușește să impună o lege abuzivă, iar deputații se fac că se opun.

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Cum le iertăm greşiţilor noştri

Roland Jahn, intre dosarele Stasi

Şeful arhivelor Stasi din Berlin a aflat, când şi-a văzut dosarul, că avocatul care-l apăra era informatorul securităţii. Acum le predă lecţii de organizare şi de iertare trimişilor din ţările arabe care s-au trezit că au eliberat arhivele şi nu ştiu cum să le mânuiască