Două chestii mi-au plăcut în presa de azi, pentru că în noianul ăsta de știri rele, despre burse nebune și economii falimentare, oamenii își văd de viețile lor. Uite de pildă în China, 600 de părinți grijulii și-au însoțit copiii în prima lor zi de facultate, iar Universitatea le-a pus la dispoziție rogojini pe care să-și facă somnul de frumusețe într-o sală de gimnastică. Din Spiegel online.
Iar a doua știre umană pe ziua asta are un așa iz dâmbovițean, de nu vă vine să credeți. Se pare că Tony Blair, războinicul ex premier al Marii Britanii, i-ar fi botezat cele două fiice din a treia căsătorie a lui Rupert Murdoch, adică mogulul ăla media care i-a ascultat și telefoanele reginei. De pe BBC.
Păi nu e mișto omenirea? Să mai aud eu pe vreunul care zice că numai românii sunt în stare de una, alta. Nu suntem unici, băi, suntem și noi în rândul lumii. Adică cu ce e mai prejos fratele lui Băsescu, care l-a botezat pe puradelul lui Bercea Mondialul, decât a lu Blair și mondialul de Murdoch, ha?
Hai ma, ca exagerezi. Blair nu a botezat-o decit pe una dintre fiice, conform stirii (dar nu e sigur). Pe ailalta au botezat-o (dar nici asta nu e sigur) Nicole Kidman si Hugh Jackman…
Păi nu i-o fi ajuns salariul de premier ca să le boteze pe amândouă :))
Păi unde mai găsești cumătru să știe tot despre tine? 😆
Indeed 😉
Revin la articolul asta, ca inca nu ma legasem de partea cu chinezii. Ieri nevigam plictisita pe net la servici, si pe un site italian gasisem o psiholoaga care afirma (intre altele), ca angoasele si fobiile noastre de adulti pot fi explicate, partial, prin felul in care ne-am simtit in prima zi de scoala: au venit parintii cu noi? care dintre ei? ne-am simtit in siguranta?, etc.
Acuma, nu stiu cum o fi in ziua de azi, ca am vazut la prietenii mei ca fac deja un mare circ din prina zi de gradinita (mer parintii, bunicii, si unchii/matusile cu copilul in cauza).
Eu nu imi amintesc absolut nimic din cum a fost prima zi de gradinita, dar imi amintesc putin din prima zi in clasa intii. Acuma, unde voiam sa ajung e ca, se pare ca chinezii sint mult mai atenti cu fobiile copiilor lor, din moment ce simt nevoia sa mearga cu ei de minuta si in prima zi de facultate. Sincer, nu stiu cum sa interpretez chestia asta (de ris sau de plins), pentru ca eu am facut facultatea la mine in oras, si nu stiu cum ar fi fost daca parintii trebuiau sa ma insoteasca in alt oras, sa puna mina sa zugraveasca si sa renoveze camera de camin in fiecare an, asa cum era cazul colegelor mele…
Chiar comentasem zilele trecute pe un blog despre prima zi de grădi, parcă. La mine a fost cu plâns și supărare în ambele situații: și la grădi și la școală. Pur și simplu nu voiam să fiu acolo. Mă îngrozea noutatea, prea mulții copii necunoscuți, tovarășele învățătoare, iar chestia asta o am și acum, culmea. Începutul într-un loc nou mă paralizează de emoție și de frică sunt incapabilă să fiu eu însămi. De asta cred că am schimbat puține locuri de muncă la viața mea și întotdeauna mi-a luat mai mult timp decât altora să demonstrez de ce sunt în stare, pentru că nu aveam tupeul să mă laud din prima ce tare sunt eu 😉
La facultate, chiar dacă n-a venit mama cu mine, m-am simțit la fel de stingheră. Dar acolo am găsit rezolvarea, m-am dus rar și în timp nu mi-a mai păsat 🙂
Despre părinții chinezi, nu știu, e posibil să fie cum zici, deși tot prin presa străină citisem despre duritatea mamelor chineze și stilul chinez de educație… parcă ceva nu se potrivește…