… la poarta nouă

Spiritul portarului român se manifestă plenar într-un spațiu modern, de birouri corporate

Azi am avut o întâlnire la Phoenicia Business Center, pe strada Turturelelor 🙂 Acolo ocupă un etaj întreg Blocul Național Sindical, într-o atmosferă corporatistă. Nimic din ce vezi la mitingurile sindicale. Tema întâlnirii mele viza fondurile europene pentru reconversie profesională.

Deci, să recapitulăm:

– clădire modernă, privată (fără facilități de parcare pentru oaspeți, dar asta deja e din alt film),

– instituție privată,

– domeniu de activitate: servicii pentru piața muncii, calificări, reconversie profesională, adică locul în care te-ai aștepta la un profesionalism cât casa.

Reușesc să găsesc un loc de parcare pe strada din apropierea clădirii, intru cu avânt în modernul hol cu sticlă și inox, mă îndrept cu zâmbet larg spre recepție unde un bărbat îmbrăcat în uniformă de agent de pază mă privește fix, cu ochi mari, mirați.

– Bună ziua, vreau să merg la etajul 3, la BNS. Scria mare alături de el, pe peretele din spate, ce instituții sunt pe fiecare etaj.

Privirea lui se transformă din mirare în panică. Pupile mărite, gură întredeschisă. Într-un târziu răspunde:

– Păi, și ce să vă fac eu? Mergeți!

– Păi nu știu care e regula casei, mă întrebați cine sunt, pe cine caut…?

– Nu știu, doamnă, că sunt nou aicea!

– Păi și eu sunt nouă, cum facem? Îmi ziceți măcar încotro sunt lifturile sau scările?

– Daaa, avem lifturi, vedeți după ușa aia!

La plecare i-am zis „la revedere” și mi-a zis „sărumâna!”. Se mai învechise cu câteva ore 😉

Etichete: ,

5 comentarii la “… la poarta nouă” Subscribe

  1. mircea 11/10/2011 at 18:42 #

    Nici portarii nu mai sint „dumnezeii” ce-au fost… 🙂

  2. cristina 12/10/2011 at 10:29 #

    ha ha ha ha ha, bietul de el. cam cati ani avea? toti portarii de institutii din ziua de azi sunt pensionari, mie asa mi se pare. relativ inutili la locul de munca, dar prost platiti, la ei se aplica perfect „noi ne facem ca muncim, voi va prefaceti ca ne platiti”.

    • Dollo 12/10/2011 at 11:00 #

      Nope, era tinerel, maxim 28-30 de ani. Părea genul pentru care a ajunge agent de pază e suprema devenire. Doar că îl deruta un pic prima zi de lucru. Sunt sigură că după nici o săptămâna va deveni zmeu, cu replici de genul: „alo, alo, duduie, păi cum, trecem așa fără să spunem nimic? dar ce, eu sunt degeaba aici? prezentați un act la control, vă rog!”

      • Adrian 12/10/2011 at 11:57 #

        Like this!

      • Gilbert 13/10/2011 at 10:06 #

        Me too!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

Ce bucurie aș vrea eu să-mi facă Volksbank

bucurie

Banca pe care au dat-o mii de clienți în judecată oferă trei „lozuri” de câte 1000 de euro pentru satisfacerea unor bucurii omenești. Bucuria mea de client ar fi să-mi achit mai repede creditul la ei și să nu-i mai calc pragul niciodată.