La doamna trebuie să bați muuult, pentru că e bătrână, nu aude și se deplasează greu. Îmi spusese și administratorul, și vecinul ei, ăla care nu știa unde doarme, din episodul 2. În fiecare zi am trecut pe la ușa ei, am bătut, am sunat. În zadar. Azi am avut noroc. După vreo trei reprize de sunat pompieresc s-a crăpat ușa și a apărut în prag: mărunțică, păr cărunt prins neglijent-cochet într-un coc, ochelari cu rame aurii și capot de mătase bleumarin, pudrat cu stele aurii. O apariție!
Prima grijă a fost să nu-mi poarte pică. Sunasem ca propovăduitorii cuvântului divin în zi de duminică. I-am zis că așa fusesem sfătuită. S-a mirat: dar cum, că ea aude, doar că de regulă confundă soneria de la ușă cu sonorul televizorului. Și de aia nu răspunde. De data asta am avut noroc: „îmi luasem medicamentele, mă pregătisem de culcare, dar mi-am amintit că nu m-am spălat pe dinți și mergeam la baie. De asta am răspuns”.
Pe vremea mea aveam încredere în cenzori, chiar dacă mai puneau din burtă…
Și am început. Formularul casei, cel al locuinței, cel de persoană. „Vai, dar ce multe sunt, pe vremea când lucram eu la statistică nu era așa!” Ați lucrat la statistică? „Daaa, pe vremea lui Ceaușescu, când ne punea să cosmetizăm cifrele de producție atunci când ținea el vreun discurs… director era Manea Mănescu. Un zbir. Dacă te vedea pe holul instituției întreba de ce n-ai treabă și te detașa disciplinar. Toți tremurau în fața lui. M-am scârbit la revoluție când l-am văzut sărutând mâna lui Ceaușescu…”.
Bifăm rubricile din formularul casei, din povești. Cum și-a vândut casa în centru, cum a cumpărat-o pe asta, cum și-a pierdut cu ocazia asta vecinii și prietenele de acolo. Dar mai mult decât atât, vârsta și moartea i-au răpit restul de prieteni. „Îmi pare rău că au murit mulți chiar mai tineri decât mine. Mă simt tare singură”.
Trecem de formularul verde al gospodăriei și ajungem la cel de persoană. Îmi dă CNP-ul pentru că nu înțelege de ce se face atâta tevatură pe seama lui. „Până la urmă e de la evidența populației, nu e normal să-l dăm? Pe vremea mea aveam încredere în cenzori, să știți. E drept că mai puneau ei din burtă, că le era lene să meargă pe teren, dar nu făceau rele. Acuma, e adevărat că epoca asta predispune la rele. Răul se face foarte ușor… Dar poți să furi averea cuiva doar cu CNP-ul?”.
Viața nu-i ca statistica
Întrebarea despre situația maritală o găsește nepregătită. O întreb dacă e văduvă sau divorțată. Oftează și întoarce capul spre buletinul vechi, cu pagini îngălbenite. „E, uite termenul ăsta mi-e tare urât. M-am dat bine pe lângă domnul polițist când mi-a făcut buletinul, ca să scrie aici tot căsătorită. Dar soțul meu e mort. De 35 de ani …”
Și eu ce scriu aici? Statisticiana din ea înțelege situația în care mă pune. „Dumneata scrie ce trebuie. Eu mă fac că nu văd, și la sfârșit semnez. Ce să facem? Statistica e statistică. Dar să știi că el tot cu mine e, mereu, aici în casă, mereu. Poți să mă crezi nebună, dar nu sunt”.
Nu mai pun întrebarea despre uniunea consensuală, ce rost ar avea când doamna îmi spune că soțul fusese primul, unicul ei bărbat, dragostea vieții ei, pierdută la 45 de ani? Iar acum are 80. La întrebarea despre numărul copiilor născuți vii zgândăr o altă rană. „Niciunul viu. N-am reușit, toți mi-au murit înainte să-i nasc!”.
Nu aud soneria pentru că e televizorul dat prea tare
Nu-și mai amintește anul în care a venit în București, nici anul căsătoriei, știe că era în 50 și ceva… Nu-și mai amintește nici cum se numea facultatea din cadrul ASE pe care a făcut-o. „Știi, câteodată am senzația că etape din viața mea s-au petrecut în altă viață. Nu-mi amintesc deloc. Dar mă forțez să-mi amintesc. Mi-e teamă de Alzheimer…”. O asigur că eu, la jumătate din vârsta ei, trăiesc aceleași senzații, așa că empatizăm un pic.
La întrebarea despre religie îmi spune că e ortodoxă, deși… are un moment de ezitare. „Patriarhul ăsta al nostru e tare afacerist, nu? Să mă ierte Dumnezeu, dar când îi văd așa puși pe negocieri și căpătuială, parcă nu-mi mai place. Îmi plăcea tare mult de Teoctist, el mi-a rămas la suflet. Dar ăsta a pus și atâtea zile de post în calendar, de parcă am fi habotnici”. Își bate gura cu mâna și schimbă vorba. „Am dat în altceva și nu-i frumos, hai, întreabă-mă mai departe”.
Trecem la ultima etapă, aia în care o întreb dacă are vreo deficiență în desfășurarea activității zilnice. Avem de ales între deficiențe de auz, de vedere, de memorare, de concentrare. Zice că de vedere are oarece probleme. Dar cu auzul jură că stă bine. Dar soneria de la ușă n-o auziți, totuși, îi amintesc timid…. „A, asta e pentru că televizorul e dat prea tare, dar de auzit aud”. Nu-mi pot abține râsul, și ea se simte datoare să-mi explice că televiziunile sunt parșive, dau sonorul când mai tare, când mai încet și nu mai știi cum să setezi televizorul… Îi spun că la calupurile de publicitate de regulă e un sonor mai puternic și răsuflă ușurată. „Ai văzut, deci nu sunt nebună, credeam că numai mie mi se pare!”.
Deci la deficiențe de auz n-am bifat nimic, pentru că se jură că aude. Dar la memorie? „Ei, aicea nu se vede, ce mă mai întrebi? E clar”. Motivul? „Eu zic că de singurătate, asta e, n-am nicio boală, dar sunt tare singură…”.
Am stat vreo oră la doamna cu capot cu stele. De departe cea mai lungă recenzare din scurta mea carieră în branșă. Nici eu n-aș mai fi plecat, nici ea nu m-ar fi lăsat. Se făcuse 21.00. În ciuda memoriei șubrede își amintea că acum zece ani recenzor fusese o fată din bloc, studentă, care nu era vorbăreață deloc. Mi-a cerut s-o trag de mânecă dacă o văd pe stradă, că ea mai uită și nu e atentă, dar i-ar plăcea să ne mai vedem… Și mie.
Citiți jurnalul meu de recenzor:
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – partea 1, Care-i capul familie tale? Si cum se închina el?
Cum s-a facut instruirea recenzorilor – 2, Recensamantul, treaba romaneasca
Ziua 1, certitudinile și pixul recenzorului șef
Ziua 3, azi am recenzat (și) o plăcintă cu dovleac
Ziua 4, si chinez, si ateu, si friguros
Ziua 5, dimineața, la TV CNP-ul nu e obligatoriu, pe teren nu se stie
Ziua 5 bis, scrieți „fără religie”, să nu mai dea ăștia bani la biserică
Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP
Ziua 8: Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd și semnez
Ti-a mers la inima vizita la babuta asta. Se vede…si se simte. Ce bine ar fi daca toti am putea imbatrani cum a imbatranit ea. Poate ii mai faci o vizita..
Să știi că mă bătea gândul să mă mai autoinvit, dar n-am îndrăznit. Nici ea n-a zis… vom vedea. Mi-a plăcut mult doamna.
Nu face asta! In studentie am fost operator pt un studiu de sociologie, chestii complicate, cu raspuns interpretat, cu definitii explicate etc. Stateam cam 1h la fiecare ‘client’. Cu ocazia aceea am cunoscut oameni minunati, cu care as fi vrut sa mai stau de vorba. N-am facut-o, ca sa nu ma auto-invit, si-mi pare rau. Sunt sigur ca nu s-ar fi suparat, cum nici doamna din povestire nu se va supara.
Intalnim prea rar oameni interesanti… Asa ca zic: du-te!
Salut Dollo. La capitolul experiente frumoase din viata de recenzor, am bifat si eu una: o familie de pensionari. singuri intr-o casa desprinsa din mijlocul anilor 1900, cu bronzuri pe policioare de marmura, cu tablouri pe pereti (acolo unde nu erau carti) si cu un perete tapetat cu fotografii de familie. Incepand cu fotografia sepia (de vreme, nu de photoshop) a bunicii imbracata intr-o ie fabuloasa si terminand cu cateva fotografii ale gazdei in biroul patriarhului Teoctist. Mi-am permis sa-l intreb ce relatie il leaga de Patriarh: „De prietenie, doamna, o prietenie de-o viata”. In fiecare zi imi vine sa arunca geanta albastra in mare („mapa” mea e pe strazile Constantei). Si in fiecare seara gasesc o astfel de familie, sau o doamna singura care imi ofera un mar sau o tufanica din curte. Si uite asa trece recensamantul … Ma bucur ca te-am descoperit, poate mai povestim
Bună Janina, și eu mă bucur că mai există alți recenzori care fac asta ca să descopere oameni și povești 🙂 Dacă vrei scrie-mi niște povești de la tine, și le publicăm ca guest post, peripețiile unui recenzor la malul mării :))
frumoasă și senină poveste, printre atâtea spumegări ipocrite de felul „nu-mi dau CNP-ul că-mi fură statul sufletul/recenzorii sunt niște imbecili”.
Recenzorii nu sunt niste imbecili (in orice caz nu toti ;)). Iar statul nu-mi fura sufletul ca nu are cum. In rest, imi fura din toate cate o bucata, (mai mare sau mai mica): timp, bani, munca, santate, nervi…lista e lunga, cu exemple pe masura.
De aceea nu numai ca acestui stat nu-i dau CNP-ul, dar nu-i dau nimic in cadrul acestui recensamant, cu exceptia unei mari si generoase m…i.
Poate ca nu te cunosti in toate sensurile, dar macar ai certitudinea ca ai sau nu bune intentii. Iar daca esti un om serios, normal ca te jigneste atitudinea agresiva a unora care te vad pe tine, recenzorule un exponent al statului care intra in casele lor si desi scopul recensamantului ar trebui sa fie strict cel declarat, orice idiot isi da seama ca nu este nevoie sa lege un CNP de o anumita situatie materiala, iar CNP-ul chiar nu are ce cauta la recensamant. Si culmea: am fost pusa si in situatia de a declara fals pentru ca rubricile au fost completate conform pregatirii prealabile a recenzorilor, nu conform cu ce ne explica DEX-ul ca ar insemna resedinta de exemplu. Din pacate printre recenzori seriosi s-au strecurat si persoane cu intentii necinstite sau mai slabe la minte si usor de „tras de limba”, iar rezultatele au inceput sa apara: o explozie de case sparte. Asa ca nu va suparati pe noi, cei doar recenzati, dar astazi am asistat la Metrou, fara voia mea, la o discutie intre doua doamne recenzor care isi impartaseau din experienta proaspata, povestind de ceea ce au declarat unii recnzati, ce aveau in case, ce religie, etc. Lux de amanunte auzit de pe scaunul de vis a vis. Am fost socata cand mi-am dat seama ca, in prostia mea, am acceptat sa dau amanunte despre viata mea unei persoane pe care nu o cunosc si care s-a prezentat la usa mea cu o legitimatie legata de gat, legitimatie pe care as fi putut sa mi-o confectionez si singura. Regret ca am sapte ani de acasa si ca am invitat persoana in interiorul locuintei mele si m-am expus unui mare pericol. O zi excelenta!
Mă Dollo, cum îndrăznești să ai sentimente? Tu nu ai auzit că noi ateii n-avem sentimente și avem un gol în inimă (nu, nu-s atriile și ventriculele)?
🙂 chiar!
Tare frumos episodul asta! Doamna mi-a amintit de Giovannina, o alta batrana doamna „din povesti”… Locuieste pe acelasi palier cu mine si este fiica unor refugiati italieni din „razboiul al’laltul” (adica, primul razboi mondial), cum spun cei trecuti de 80 de ani…
Mult succes in continuare, te citesc cu drag!
Uite cineva ar trebui să le întâlnească o dată pe doamnele astea drăguțe, și să le împrietenească. Că tot se simt singure…
Dollo, poti sa o ‘calci’ o data asa de placere. Este o femeie singura si clar un izvor de povesti frumoase si de idei pline de gratie. Am mai intalnit oameni de genul asta si mi-au inseninat zilele
Eu pluses: ia-i un interviu. Oricat zice ca nu-si mai aminteste date anume, cu siguranta ce isi aduce aminte face o poveste care merita citita.
Încercăm 🙂
Dollo, tot respectul pentru munca pe care o depui si pentru stilul exprimarii. O intrebare insa: povestesti aici aspecte din casele oamenilor pe la care treci ca recenzor. Ai cumva acceptul lor pentru a povesti aceste lucruri? Daca vreunul din vecinii doamnei din aceasta postare citeste acest blodg si o recunoaste iti asumi in vreun fel faptul ca poate incepe sa o vorbeasca de nebuna, ca deh, sotul e mort de 35 de ani si ea il crede inca viu? Stiu, e un exemplu poate fortat, principiul insa ramane…
Vecinii o știu bine pe doamna, chiar ea mi-a spus despre relația ei cu unii dintre ei… N-am dat chiar toate detaliile aici, stai liniștit. Iar exprimarea despre prezența soțului, firește, e mai degrabă o metaforă, nu e ca și când ar trăi cu o fantomă în casă. Mă bazam pe puterea voastră de a distinge nuanțele 🙂
Da, doamna știe că sunt ziaristă și cu ce mă ocup. Am depănat destul de multe în ora aia
Am si eu o intrebare: recenzorii au un timp cat stau la usa cand suna? Am auzit in ultima saptamana de patru ori soneria. Prima data a fost un baiat cu o oferta de la UPC. In celelalte trei dati, pana am ajuns la usa… nu mai era nimeni in fata ei… si nu mi-a luat totusi chiar asa de mult. Cat sa ma descurc din casti sau sa ma sterg pe maini de clabuci si sa-mi caut cheile…
Nu e stabilit un timp anume, stă fiecare cât speră că i se deschide 🙂
Hai ca in sfarsit m-am miscat si eu mai repede la usa. Tanti era fericita, ca cica mai are doua apartamente in afara de mine si termina.
PS – Am crescut cu 1 numarul ateilor.
Brava, și eu am mai găsit azi unul
Ca fapt divers: Directorul INS a candidat pentru sefia departamentului de Statistica si Econometrie din ASE. CV-ul si planul managerial sunt aici: http://ase.ro/ase/alegeri/index.asp?item=Alegeri%20universitare
Da, interesant că teoria o știe, cu practica a cam dat chix 🙂
aici oamenii se pierd in amanunte si uita Povestea si Atmosfera…. uite eu tocmai ASTEA le apreciez…..
Alta Generatie…Alte Trairi… Sentimente Adevarate…..
frumossssssssssss…………