Cum le iertăm greşiţilor noştri

Roland Jahn este actualul Federal commisioner al arhivelor Stasi, adică un soi de şef cu rang de secretar de stat. În 1977 a fost dat afară din facultatea economică pe care o făcea în fosta RDG, pentru că a criticat extrădarea unui cântăreţ german în RFG. Apoi a devenit ziarist, tot în RDG, continuând cu dizidenţele, fiind arestat de câteva ori şi chiar condamnat la 22 de luni de închisoare pentru fluturarea steagului Solidarităţii poloneze. Eliberat datorită unor proteste internaţionale, Jahn a fost până la urmă el însuşi extrădat în RFG.

A aflat după 1989, când şi-a văzut dosarul, că exact avocatul lui, care îl apăra, era informator al Stasi. Wolfgang Schnur este de altfel singurul avocat german care a pierdut dreptul de practică după ce a fost descoperit ca informator.

Jahn are 58 de ani şi-i va petrece pe următorii cinci în funcţia asta din care spune că ar vrea să facă dreptate la cât mai mulţi dintre oamenii care au suferit, ca şi el, de pe urma securiştilor est germani. Dacă daţi o căutare pe Google o să-l găsiţi în diverse ipostaze, cu părul cărunt şi zâmbet reţinut, veşnic îmbrăcat în negru, ca Prigoană al nostru. Ţine să ne explice că publicarea dosarelor e ca o  uşurare pentru mulţi. Oameni care au fost daţi afară din şcoală pe motive puerile – probabil ca şi în cazul lui – şi acum, citindu-şi dosarul, află că nu a fost vina lor, ci că au fost doar victimele unei maşinării infernale de partid.

Ca privitor din afară, când auzi despre grozăviile pe care le-au făcut nişte oameni altora, în numele unei ideologii discutabile, te gândeşti inevitabil la răzbunare. Eu m-aş gândi. Şi la nedreptatea care permite în continuare ca nemernicii să-şi continue nestingheriţi vieţile, ba poate chiar să peroreze demagogi azi pe alte teme ideologice.

Jahn recunoaşte că deşi legea lustraţiei la ei merge foarte bine, încă mai descoperă informatori în parlamentul naţional sau prin structurile alese ale landurilor. Unii s-au retras din politică după asta, alţii nu. „E o chestiune de etică şi decenţă”, crede Jahn, care spune că după 20 de ani e din ce în ce mai greu să mai faci diferenţa între cei care au fost răi şi cei care au fost… „securiştii de bine”.

De aceea probabil că Jahn spune că până la urmă şi reabilitarea victimelor tot o chestiune de etică şi decenţă e. Unii, care au forţa şi determinarea, îşi cer despăgubiri în instanţă, mai ales dacă au suferit ani grei în temniţă, şi au ieşit de acolo cu sănătatea şubrezită sau fără posibilitatea de a beneficia de o pensie după o viaţă de… puşcărie. Dar cele mai multe victime sunt mulţumite doar cu regretul exprimat de călăi. „Victimele vor doar ca informatorii să mărturisească ceea ce au făcut”, zice Jahn, care îmi răspunde neaşteptat la întrebarea dacă s-a mai întâlnit cu avocatul lui: „Mă voi întâlni chiar săptămâna viitoare. Pentru prima dată după foarte mult timp. Încă nu ştiu dacă regretă, pentru că niciodată nu mi-a spus asta. Dimpotrivă, tot timpul a negat, deşi în dosar scria foarte clar ce făcuse”.

Totuşi Jahn spune că nu îşi consumă energia urând oameni sau plănuind răzbunări. Cu atât mai puţin ridicând ziduri între el şi aceia care i-au greşit. Tocmai în spiritul ăla al nevoii de a şti că celălalt regretă, probabil.

Cât durează ca să-ţi vezi dosarul

Revenind la faptele de azi, l-am mai întrebat pe Jahn dacă există în arhivele lor date despre colaborări cu alte servicii secrete din fostul bloc comunist. Inclusiv cel român. Şi a spus că da, asta fiind deja un subiect de cercetare. De altfel Jahn susţine că arhiva – 112 km de dosare, 47 de km de microfilme, 1,4 milioane de poze, 169.000 de filme sau materiale audio – se află într-o stare propice consultării. Dar, chiar aşa de bine organizaţi, şi la nemţi durează cam un an ca să-ţi vezi dosarul.

Pentru că sunt cereri multe, dar şi pentru că înainte de a-l vedea tu trebuie să existe acceptul celorlalţi implicaţi în el, să li se dezvăluie datele personale. Un lux pe care anchetaţii de Stasi nu l-au avut înainte de 89.

Jahn spune că la ei nu au existat secţiuni ale arhivei pe care noua instituţie de studiere „să nu le primească”, aşa cum e în România. Pentru că Stasi reprezintă un caz unic în istorie, poliţia secretă a unui un stat care s-a desfiinţat pur şi simplu, iar arhivele au fost preluate de … popor. În învălmăşeala din 1990, când poporul a năvălit în sediul Stasi ca să pună stăpânire pe arhivă, oamenii au reuşit să împiedice distrugerea multor dosare. Au dispărut totuşi cele referitoare la agenţii secreţi din străinătate. Dar s-au mai găsit şi 15.500 de saci cu dosare tocate, pe care azi, nişte nemţi cu răbdarede chinezi se chinuie să le lipească din bucăţelele şi să le refacă în formă virtuală măcar, pentru posteritate.

Cineva întreabă dacă lipite şi refăcute virtual acelea mai pot constitui dovezi credibile? Jahn răspunde din nou neaşteptat: orice dosar este o combinaţie de mărturii ale mai multor persoane despre acelaşi eveniment. Acestea sunt relatări subiective. De exemplu avem un dosar despre o întâmplare dintr-o biserică, relatată în cinci moduri diferite. Aşa cum a fost percepută de cinci informatori prezenţi acolo. Care să fie mai credibilă dintre ele?

Cifrele seci din raportul de activitate al instituţiei care gestionează azi arhivele Stasi arată că după 20 de ani nimeni nu vorbeşte de răzbunare. Ci, în cel mai fericit caz de şansa de a-l privi în ochi pe cel care te-a studiat când poate habar nu aveai că eşti subiectul unui dosar.

6,2 milioane de cereri a primit instituţia în ultimii 20 de ani, 90.000 numai în 2010.

2,5 milioane de oameni au vrut să-şi vadă dosarul

3,2 milioane au făcut cereri de căutare în arhivă

20.600 de cercetări făcute de media

şi numai 442.000 de reabilitări, restituţii şi condamnări.

În ultimii 20 de ani, oameni din aproape toate ţările din fostul bloc comunist au venit la Berlin ca să înveţe din modelul german. Acum, spune Jahn, vin să înveţe din experienţa noastră oameni din ţările arabe. Revoluţiile eliberează şi arhivele. Oamenii nu ştiu ce să facă cu ele.

Citește și:

Ce meserii au ales securiștii din Germania

Etichete: Arhiva STASI, arhivele securitatii, Berlin, Germania, iertare, lustraţie, Roland Jahn, Stasi, succesuri, Zidul Berlinului