Cât de mult îți iubești animalul

Ai fi în stare să-l bocești în stradă, cu voce tare și să te întrebi de ce nu ai murit tu în locul lui?

De ceee, de cee? Nu pot să concep așa ceva! DE CE EA ȘI NU EU? Trezește-te, draga mea, te rooog, trezește-te, nu poți să fii moartă. Nuuu, ea doarme, ea nu e moartă, iubita meaaa, nu pot să concep așa cevaaa!” Era o femeie tânără, nu trecuse de 30 de ani, îmbrăcată cu un capot roșu peste niște pantaloni albi, papuci de casă în picioare, păr blond, fluturând sălbatic în vânt. Strângea în brațe ceva mic, ca un copil, într-un prosop roșu, și urla de-ți îngheța sângele în vene, pe stradă, în apropierea magazinului de pâine de pe Nerva Traian. Bocetul ei răsuna între blocuri, în frigul dimineții.

Ieșise în drum una dintre vânzătoarele de la pâine, care o cunoștea pe femeie, și încerca să o calmeze. Înnebunită de durere urla acum în dialog cu vânzătoarea, pe al cărei ecuson scria „Andreea”. Își adaptase bocetul înfiorător și inclusese numele vânzătoarei în interogațiile ei. Nu-l mai întreba pe Dumnezeu de ce nu murise ea, ci o întreba pe Andreea de la pâine. Andreea nu găsise altă consolare decât „gata, potolește-te, acuma du-te și îngroapă-l!”.

Puținii trecători s-au oprit ca să înțeleagă mai bine. O altă doamnă, într-o haină din blană naturală, povestea că fusese de față. Cățelușa se luase după ea pe trecerea de pietoni și o mașină a lovit-o undeva la cap, în zona urechii. Abia atunci am văzut ieșind din prosopul roșu pe care femeia aia îl strângea la piept, un căpșor mic de pechinez, cu ochii deschiși și gura căscată. Femeia se tot învârtea capie printre noi, iar doamna în haină de blană se ținea după ea s-o acopere cu o altă haină, tot din blană naturală, ca să nu răcească.  Am întrebat și eu de ce n-o duce la medic, că poate nu e moartă. Nu părea. Femeia cu haina de blană m-a asigurat că fuseseră deja la veterinar, și cățelul murise. Doar că stăpâna nu era pregătită să accepte asta.

Tot urlând și întrebând de ce nu murise ea în locul cățelușei, femeia se apropia periculos de marginea șoselei. Vânzătoarea Andreea o tot trăgea înapoi, și o ruga pe femeia cu blană să o supravegheze, măcar până ajunge acasă. Vânzătoarea avea o obsesie cu îngropatul.

Trecătorii s-au împărțit în două. Genul „pentru un câine se face atâta caz?” și ceilalți. Pe mine una m-a indispus scena pentru toată ziua. Într-adevăr, părea exagerat bocetul ăla, poate ține și de o anumită extrovertire a persoanei, eu nu cred că aș putea să fac asta. Simțul ridicolului cred că ar înăbuși durerea. Deși, mă întreb, de ce ar fi mai prejos în ochii lumii o femeie care-și plânge câinele, decât una care-și plânge copilul? Nu vreau să mă gândesc cum e să pierzi pe cineva drag, chiar dacă acel cineva nu e om. De multe ori ajungem să simțim pentru un câine sau o pisică mai mult decât ne-am putea imagina. E drept că în cazul ăsta nu prea cadra suferința cu hainele alea din blană, dar…

Când m-am întors spre casă am făcut poza asta. O pisică căra de cap un ditamai porumbelul. Care din când în când bătea neputincios din aripi. Nu știu cum l-a prins, dar deși am strigat la ea – și ea s-a întors cât i-am făcut poză – n-a vrut afurisita să-l lase din gură. Cine știe cine l-o plânge diseară și pe porumbelul ăla, că nu s-a mai întors în cuib.

Etichete: , , , , ,

14 comentarii la “Cât de mult îți iubești animalul” Subscribe

  1. Adrian 22/11/2011 at 21:30 #

    Bueeey ati innebunit cu totii? Ce pana mea, e un animal, nu are nici constiinta nici inteligenta deci nu are teama mortii. Plus de asta nu te poti atasa atat de mult de un animal incat sa il compari cu o fiinta omeneasca, e pur si simplu wrong. De acord, il bocesti, dar sa umbli cu raposatul de ici colo si sa-l jelesti in halul ala? Mmmm…e de spitalul 9, din punctul meu de vedere.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Autorizația de construcție – când primăria e mai parolistă decât arhitectul (II)

unelte

În țara lui „așa se face”: dom profesor îți face o onoare cu forța, iar producătorul îți zice, voalat, că proiectantul tău e praf; Și se întâmplă că ne dispare din proiect și al treilea structurist

Suntem mai proști decât ne credem, dar ne și cam place

ignoranta

Oamenii sunt mai puțin înclinați să caute informații după ce află că se înșală, deoarece le place să se simtă bine, nu incompetenți. În plus, când li se confirmă părerile, chiar false, creierul lor secretă dopamină și se simt ca atunci când fac sex sau mănâncă ciocolată.

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

Din Buenos Aires con mucho calor

eu

Zgomotos, fierbinte, cu iz de grătar și cu aromă de tango – Buenos Aires, orașul cu 13 milioane de oameni

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?