„De ceee, de cee? Nu pot să concep așa ceva! DE CE EA ȘI NU EU? Trezește-te, draga mea, te rooog, trezește-te, nu poți să fii moartă. Nuuu, ea doarme, ea nu e moartă, iubita meaaa, nu pot să concep așa cevaaa!” Era o femeie tânără, nu trecuse de 30 de ani, îmbrăcată cu un capot roșu peste niște pantaloni albi, papuci de casă în picioare, păr blond, fluturând sălbatic în vânt. Strângea în brațe ceva mic, ca un copil, într-un prosop roșu, și urla de-ți îngheța sângele în vene, pe stradă, în apropierea magazinului de pâine de pe Nerva Traian. Bocetul ei răsuna între blocuri, în frigul dimineții.
Ieșise în drum una dintre vânzătoarele de la pâine, care o cunoștea pe femeie, și încerca să o calmeze. Înnebunită de durere urla acum în dialog cu vânzătoarea, pe al cărei ecuson scria „Andreea”. Își adaptase bocetul înfiorător și inclusese numele vânzătoarei în interogațiile ei. Nu-l mai întreba pe Dumnezeu de ce nu murise ea, ci o întreba pe Andreea de la pâine. Andreea nu găsise altă consolare decât „gata, potolește-te, acuma du-te și îngroapă-l!”.
Puținii trecători s-au oprit ca să înțeleagă mai bine. O altă doamnă, într-o haină din blană naturală, povestea că fusese de față. Cățelușa se luase după ea pe trecerea de pietoni și o mașină a lovit-o undeva la cap, în zona urechii. Abia atunci am văzut ieșind din prosopul roșu pe care femeia aia îl strângea la piept, un căpșor mic de pechinez, cu ochii deschiși și gura căscată. Femeia se tot învârtea capie printre noi, iar doamna în haină de blană se ținea după ea s-o acopere cu o altă haină, tot din blană naturală, ca să nu răcească. Am întrebat și eu de ce n-o duce la medic, că poate nu e moartă. Nu părea. Femeia cu haina de blană m-a asigurat că fuseseră deja la veterinar, și cățelul murise. Doar că stăpâna nu era pregătită să accepte asta.
Tot urlând și întrebând de ce nu murise ea în locul cățelușei, femeia se apropia periculos de marginea șoselei. Vânzătoarea Andreea o tot trăgea înapoi, și o ruga pe femeia cu blană să o supravegheze, măcar până ajunge acasă. Vânzătoarea avea o obsesie cu îngropatul.
Trecătorii s-au împărțit în două. Genul „pentru un câine se face atâta caz?” și ceilalți. Pe mine una m-a indispus scena pentru toată ziua. Într-adevăr, părea exagerat bocetul ăla, poate ține și de o anumită extrovertire a persoanei, eu nu cred că aș putea să fac asta. Simțul ridicolului cred că ar înăbuși durerea. Deși, mă întreb, de ce ar fi mai prejos în ochii lumii o femeie care-și plânge câinele, decât una care-și plânge copilul? Nu vreau să mă gândesc cum e să pierzi pe cineva drag, chiar dacă acel cineva nu e om. De multe ori ajungem să simțim pentru un câine sau o pisică mai mult decât ne-am putea imagina. E drept că în cazul ăsta nu prea cadra suferința cu hainele alea din blană, dar…
Când m-am întors spre casă am făcut poza asta. O pisică căra de cap un ditamai porumbelul. Care din când în când bătea neputincios din aripi. Nu știu cum l-a prins, dar deși am strigat la ea – și ea s-a întors cât i-am făcut poză – n-a vrut afurisita să-l lase din gură. Cine știe cine l-o plânge diseară și pe porumbelul ăla, că nu s-a mai întors în cuib.
Bueeey ati innebunit cu totii? Ce pana mea, e un animal, nu are nici constiinta nici inteligenta deci nu are teama mortii. Plus de asta nu te poti atasa atat de mult de un animal incat sa il compari cu o fiinta omeneasca, e pur si simplu wrong. De acord, il bocesti, dar sa umbli cu raposatul de ici colo si sa-l jelesti in halul ala? Mmmm…e de spitalul 9, din punctul meu de vedere.