Ce meserii au ales securiștii din Germania

Vizita la Muzeul Stasi și interviul cu șeful arhivelor fostei securități germane mi-au arătat că lucrurile nu sunt nici la ei altfel decât la noi în materie de lustraţie, și că securiștii au fost și au rămas cam la fel peste tot. Deosebirea dintre noi e că nemții s-au mișcat mai rapid în 1990 și au reușit să împiedice distrugerea unei importante părți din arhiva securității, iar de 20 de ani o pun la dispoziția publicului. Procesul de dezvăluire a informatorilor pare, deci, mai bine organizat și mai de efect, dar asta nu înseamnă că nu au și ei parlamentari foști securiști, prosperi oameni de afaceri care au fost informatori, ziariști dovediți ca turnători sau, ultimii pe lista asta a reorientării profesionale, taximetriști. Nemții au o glumă, cu securiștii care au devenit șoferi de taxi. Ei spun că dacă vrei să ajungi acasă cu taxiul nu trebuie să-i spui șoferului decât numele tău, că îţi știe el adresa.

Dincolo de glumă, muzeul Stasi și poveștile din el merită cel puțin câteva ore din viața cuiva care vizitează Germania și vrea să știe cum au stat lucrurile înainte și în timpul zidului Berlinului. E amenajat chiar în clădirile care adăposteau fostul minister al securității statului din Berlinul de est, pe strada Magdalenenstrase – despre care nemții spuneau că este cea mai lungă stradă. Pentru că intri pe ea într-o zi, dar îți poate lua ani întregi ca să ieși de pe ea.

Muzeul nu e gata. Încă se lucrează la renovarea corpului de clădire în care a avut biroul timp de 32 de ani șeful Stasi – Erich Mielke. Tipul a făcut puțini ani de pușcărie după 1990 apoi a murit pe perna lui, de bătrânețe, la 93 de ani.  El și încă doi foști oficiali ai Stasi sunt singurii care au făcut pușcărie pentru crimele făcute de fosta securitate în Germania. Restul s-au convertit, cum spuneam. Când va fi gata, muzeul va reconstitui practic sediul fostei securități, cu birouri și alte „gadget-uri” cu care lucrau informatorii în epocă. Câteva dintre ele sunt acum înghesuite pe două etaje: mobilierul din fostul birou al lui Mielke, aparatura de ascultare din biroul lui, microfoanele și camerele de filmare plantate în diverse obiecte, cum ar fi prize, stropitori de flori, pixuri, ceasuri, portiere de Trabant.

Micul dejun la Stasi

Un exponat amuzant este o schiță făcută cu pixul de secretara lui Mielke, și care arată obsesiile compulsive ale tipului, în materie de luat micul dejun. Secretara era responsabilă (şi) cu micul dejun al directorului și ea trebuia să așeze pe masă exact așa cum e desenat în schiță, obiectele de la micul dejun: cafeaua, laptele, oul, pâinea etc.

Apoi expoziția de obiecte de urmărit și ascultat poate părea azi desuetă. Tehnica a evoluat suficient de mult cât să pară ridicole obiectele alea. Dar la vremea respectivă probabil că erau tot ce avea blocul comunist mai bun. Un ceas sau un pix legat la un dispozitiv de înregistrare au stârnit amintiri emoţionante într-un fost spion rus care a vizitat de curând muzeul. Custodele povesteşte că spionul a reacţionat neaşteptat când a văzut ceasul cu reportofon şi a început să explice cum a dat el eroare într-o operațiune la Geneva. Cică trebuia să ia masa cu persoana pe care voia s-o înregistreze, dar cum ceasul era la mâna lui, iar microfonul încorporat probabil nu era suficient de puternic, nu s-a înregistrat decât ce a spus el și zgomotul de fond, de tacâmuri și pahare. Ce a spus cel spionat a rămas în afara benzii magnetice.

Muzeul Stasi este direct legat de zidul Berlinului. Multe exponate din muzeu fac referire la cazurile unora care au încercat să sară zidul mai mult sau mai puţin legal. Există pe un perete un grafic care arată câţi au făcut cerere (o masă de oameni în creştere explozivă în special după 1984 când a fost aprobat un lot mai mare de cereri) şi câţi au primit aprobare în mod real să treacă dincolo, între 1980 şi 1989. Restul ori au renunţat ori s-au numărat printre cei care au acum câte o plăcuţă comemorativă în asfalt care le poartă numele, de-a lungul zidului prin Berlin. Ori poate au sărit celălalt „gard”, al înrolării în forţele Stasi. Custodele muzeului ne-a spus că 10 la sută din populaţia adultă a fostului RDG ar fi lucrat pentru Stasi, care avea 200 de filiale în Germania, 17 închisori şi un buget anual de 3,6 miliarde de mărci.

Tot custodele ne-a mai povestit o istorioară din fosta RDG, despre un medic care voia să treacă în vest, dar nu i-a fost aprobată cererea. Partidul comunist voia, totuşi, să-l folosească în libertate, de vreme ce investise în el atâţia bani ca să-l formeze ca medic, aşa că a început să-i cerceteze idealurile. Şi aşa au aflat că omului îi plăcea franceza, un anumit gen de femeie şi nu ştiu ce fel de muzică. Stasi a căutat în arhivele sale o informatoare cu semnalmentele vizate de doctor, vorbitoare de franceză, şi a aranjat o întâlnire întâmplătoare. Informatoarea şi doctorul s-au lovit unul de altul într-un magazin, ea a înjurat discret „merde”, iar el a fost cucerit pe loc. S-au căsătorit şi or fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dacă după 1989 doctorului nu i-o fi dat prin cap să-şi vadă dosarul.

Mâine vă spun fascinanta poveste a ministrului repsonsabil cu arhivele Stasi şi cum merge la ei studierea arhivelor fostei securităţi.

Citește și:

Cum le iertăm greşiţilor noştri

 

Etichete: arhivele securitatii, Berlin, Erich Mielke, Muzeul STASI, Stasi, Zidul Berlinului