Clubul de carte – viața în cimitirul de piane

Eu aș zice sâmbătă seara (12 noiembrie), la o cârciumă unde se poate bea vinul casei - că vin portughez , mai greu în București - ca să fim așa în pielea personajelor și în atmosfera în care se simțeau ei bine. Aș plusa și cu un pește sau o caracatiță bătută bine de pragul ușii, dar știu că e prea mult :)

De câteva zile citesc „Cimitirul de piane” de Peixoto, cartea ieșită la vot pentru Clubul de carte. M-am apucat târziu de ea și recunosc că impulsul de a o deschide a fost un vis pe care l-am avut săptămâna trecută, în care se făcea că eram deja la Club, cu diverși oameni de pe blog, iar eu eram elevul cu lecția nefăcută scos la tablă. Habar n-aveam despre ce vorbesc oamenii ăia și rușinea era cu atât mai mare cu cât clubul fusese inițiativa mea. Așa că m-am apucat cu de-a sila să citesc.

Îmi place. Deși e genul ăla de carte pe care o citești cu senzația crescândă că se termină rău. Cam ca viața însăși. Categoria „life is a bitch and then you die!”

Am trecut de prima treime, sunt pe la kilometru zece, din maraton, și descopăr un stil literar interesant, captivant, o tehnică de narațiune pe care, culmea, am folosit-o și eu în portretul pe care i l-am făcut anul trecut în Esquire maratonistului Ilie Roșu. E maratonul, kilometru cu kilometru, în care se împletește povestea vieții și a familiei personajului.  Ca să vezi cum gândesc la fel mințile scriitorilor, domnule;)

Sper să o termin până week-end-ul viitor, când plănuim să ținem prima întâlnire din Clubul cărții, nu-i așa tovarăși?

Eu aș zice sâmbătă seara (12 noiembrie), la o cârciumă unde se poate bea vinul casei – că vin portughez , mai greu în București – ca să fim așa în pielea personajelor și în atmosfera în care se simțeau ei bine. Aș plusa și cu un pește sau o caracatiță bătută bine de pragul ușii, dar știu că e prea mult 🙂

Voi ce ziceți? Hai cu propunerile și cu înscrierile, că am ajuns pe ultima sută de metri. Cine dorește să zică ferm, când vrea, unde anume și să trimită pe emailul meu un număr de telefon, ce va fi folosit doar în caz de nevoie.

Așteptăm și provincia 😉

Etichete: , ,

11 comentarii la “Clubul de carte – viața în cimitirul de piane” Subscribe

  1. ady 06/11/2011 at 15:06 #

    eu vin.
    totusi, propun ca seara aia sa inceapa un pic mai devreme.
    in capul meu seara incepe pe la 9. as propune sa incepem cam pe la 7-7.30.
    vinul casei, eventual fiert cu mirodenii suna bine.

    ma bucur ca ti se pare interesanta.

    • Dollo 06/11/2011 at 17:10 #

      Ei, normal că pe la un 18-19 ne vom întâlni. La 21 deja ni se vor fi dezlegat toate limbile 😉

  2. Escu 07/11/2011 at 00:02 #

    vin si eu. stiu ca initial propusesem Randez Vous, dar acum mi se pare cam galagios…adica nu prea te intelegi om cu persoana. Au un sistem audio pe care ti-l baga pe gat…nu-l pot da mai incet..si ii mai auzi si pe ceilalti cum vorbesc. Cred ca ar fi bine aici: http://greentea.ro/ceainaria/despre-ceainarie/
    E doar o propunere..

    • Dollo 07/11/2011 at 00:05 #

      Două doamne mai în față voiau niște vin fiert, are la ceainărie? 🙂

      • Escu 07/11/2011 at 10:44 #

        nu stiu, dar au narghilea! 😀 :)) No..mergem unde vreti voi atunci!

        • Dollo 07/11/2011 at 11:01 #

          Nu cred că e cineva fumător dintre noi, ne limităm la alte vicii;)

          • ady 07/11/2011 at 19:45 #

            aaaa, daca au dulciuri (si au 🙂 ) eu renunt la toate vinurile fierte din lume. (si aproape la orice altceva, in general 🙂 )
            oricum atmosfera de ceai-fusecuri/prajituri, eventual naghilea, mi se pare mai potrivita unui club literar (sau unor discutii ce exced politica, fotbalul si criza 🙂 ) decat atmosfera unui restaurant/carciumioare oricat de boeme.

          • Dollo 07/11/2011 at 19:50 #

            Of, n-ai cu cine, domnule! Bine, fie, o să bem un ceai de lămâie cu prăjituri ca alea pe care le mânca Francisco cu mă-sa în serile copilăriei.

  3. eugenie 08/11/2011 at 10:33 #

    ce părere aveţi de Bruno? http://www.brunowine.ro/gallery.php
    este şi vin şi cred că şi ceai pentru doritori.

    • Escu 08/11/2011 at 12:24 #

      La Bruno e galagie, si conteaza sa ne putem auzi om cu persoana.

  4. Escu 08/11/2011 at 12:26 #

    Pentru a merge la Greentea trebuie facuta o rezervare inainte. Sambata seara nu gasesti loc fara rezervare!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.