Mândrie şi beton

Când căpşunarii abia descopereau munca în vestul Europei, după deschiderea graniţelor, alde Ciorbă şi Ciocan (astea sunt numele de familie predilecte ale oşenilor din Certeze) deja îşi transformaseră câştigurile în betoane, inox şi fier forjat acasă. O expoziţie tragi-comică despre satul maramureşan, aşa cum nu ne place să ni-l imaginăm, dar din păcate el există.

How is Romania? E întrebarea standard a unui străin care a auzit pe unde vine Europa de est şi l-ar bate gândul să-şi plănuiască măcar o excursie pe acolo, dacă ar avea ceva mai multe date despre asta. În ultimele şase luni, cel puţin, eu am constatat această curiozitate la străinii cu care am venit în contact în Germania, Marea Britanie, Austria. Şi i-am îndemnat să vină, să ne cunoască. Nu litoralul, nu Valea Prahovei, dar satul românesc din Transilvania sau Maramureş, Delta Dunării. Cam astea sunt cele mai frumoase locuri pe care eu l-aş arăta unui străin care calcă prima dată în România. Cu ce altceva să cucereşti un străin, dacă nu cu tradiţiile tale?

Aseară am fost la un vernisaj care vorbeşte tot despre tradiţii, dar într-un mod tragi-comic. Despre tradiţia oşenilor din Certeze de a-şi investi viaţa, munca şi sănătatea în construirea unor proprietăţi mai mândre ca ale vecinilor. În betoane, sticle, termopane, marmură, în maşini de lux şi în petreceri „tradiţionale” cu băutură şi mâncare de import.

Priviţi fotografia asta, coperta expoziţiei foto a lui Petruţ Călinescu. Bătrânii unei familii de oşeni, îmbrăcaţi în hainele lor bune, de biserică, şezând stingheri în propria casă, pe o canapea kitchos-burgheză, odihnindu-şi tălpile pe o marmură sau gresie pentru care copiii lor probabil au muncit până la epuizare în Italia, Franţa, Spania sau în altă zonă dezvoltată a lumii.

O altă fotografie cel puţin la fel de puternică este aceea a unor miri îmbrăcaţi în straie populare maramureşene de nuntă, îmbujoraţi şi fericiţi că se căsătoresc, fiecare ţinând în mâini câte o sticlă cu coniac în formă de turn Eiffel, pe care scrie „Napoleon”.

La concurenţă cu opulenţa din satul de baştină sunt pozele care arată stilul de viaţă din coşmeliile în care se înghesuie mai multe familii, la periferiile oraşelor occidentale în care muncesc. 11 luni pe an sunt sclavi, iar în concediu sparg tot ce au agonisit ca să epateze. Probabil unii dintre ei nici nu mai ajung să locuiască în casele în care-şi zidesc veniturile, pentru că deşi expoziţia nu arată asta, în spatele luxului afişat se ascund drame personale, divorţuri, copilării private de dragostea părintească sau chiar boli grave dobândite în cei „5-6 ani” cât îşi propun să „tragă tare” afară. Apoi să se întoarcă acasă, pentru că”nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, după cum zice unul dintre subiecţii proiectului fotografic.

Proiectul lui Petruţ vorbeşte despre o realitate pusă nedrept doar pe seama deschiderii graniţelor şi a migraţiei forţei de muncă de la sate în străinătate. Ce se petrece acolo nu a început după 89, cum ar fi unii tentaţi să creadă. Oşenii din Certeze au fost meseriaşi buni şi pe vremea lui Ceauşescu, dar atunci mâna lor de lucru era încă folosită în ţară, la construcţia socialismului. Unii dintre ei plecau şi înainte pe afară, ilegal. La fel de ilegal au continuat să plece şi după 90, dar în număr mai mare. Când căpşunarii abia descopereau munca în vestul Europei, după deschiderea graniţelor, alde Ciorbă şi Ciocan (astea sunt numele de familie predilecte ale oşenilor din Certeze) deja îşi transformaseră câştigurile în betoane, inox şi fier forjat acasă.

Nu e nimic în neregulă cu mândria asta a lor, cu modul în care îşi cheltuiesc banii câştigaţi afară, dar trist e faptul că toate vilele astea, cu din ce în ce mai multe etaje, nu au nicio legătură nici cu bunul gust, nici cu arhitectura satului românesc. Poate şi mai trist e faptul că nimic din câştigurile astea nu ajunge în sistemul medical sau de educaţie din România, adică în acele două facilităţi de care ei şi copiii lor vor beneficia mai devreme sau mai târziu. Că niciun ban din câştigurile lor nu ajunge în infrastructura propriei localităţi, rămasă şi azi fără canalizare, în ciuda faptului că unele vile din Certeze au  jacuzzi sau piscine, maşini de spălat automate sau alte instalaţii moderne.

Eu am făcut în anii 90 un reportaj în Certeze, şi aşa stăteau lucrurile atunci. Văzând expoziţia lui Petruţ ieri mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic, s-a petrecut doar o escaladare a „mândriei” între timp. Şi o distrugere ireversibilă a acelor locuri şi tradiţii pe care le-am fi putut vinde străinilor, pentru turism rural.

Dacă aveţi drum prin Bucureşti până pe 18 decembrie puteţi vizita expoziţia foto a lui Petruţ Călinescu, găzduită de Muzeul Ţăranului Român. Merită, vă asigur. Pe site-ul lui Petruţ găsiţi şi câteva filmuleţe care întregesc proiectul ăsta multimedia. O să vedeţi acolo „how is Romania”. Şi nu ştiu vouă cum vă pare, dar mie una mi se pare că „Romania is not well, at all!”.

Etichete: , , , , , ,

7 comentarii la “Mândrie şi beton” Subscribe

  1. Doro 30/11/2011 at 20:41 #

    La fix 🙂 Pe 16 decembrie acolo voi fi! 😀

    • Dollo 30/11/2011 at 22:04 #

      Te aştept ca şi când… 🙂

  2. Andreea 01/12/2011 at 00:35 #

    Multumesc Dollo inca o data ! Merg la expozitie:)

  3. Adrian 01/12/2011 at 04:05 #

    Incredibile fotografii pe site-ul lui Petrut Calinescu, deja sunt un admirator. Multumim Dollo!

  4. Raluca 02/12/2011 at 22:10 #

    Exact la reportajul tau ma gandeam si eu cand am citit despre expozitia de fotografii… Si asa mi-am zis si eu: probabil nu s-a schimbat nimic de-atunci… 🙂

    • Dollo 02/12/2011 at 22:15 #

      Da, se pare că e mai rău 🙂 Să mergi să vezi expoziţia.

  5. Raluca 02/12/2011 at 22:47 #

    Chiar vreau s-o vad!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.