C um ar fi să te duci la un fast food iar vânzătoarea, întorcându-se de la budă, să te întâmpine cu ceva de genul: „Wow, tocmai am făcut cel mai mare căcat din viața mea! Ce doriți să comandați?”.
Și asta e doar interacțiunea cu necunoscuții. Să vezi ce înseamnă să te duci la întâlnire și să ajungi prea devreme la ea acasă. Tipa îți deschide cu o figură mirată și nemulțumită, spunând:
– Ai venit prea devreme, tocmai mă masturbam!…
– …
– Hai, intră, trebuie să mă îmbrac și e foarte posibil să mă masturbez în continuare, pentru că altfel voi fi nervoasă toată seara.
– Acum mă voi gândi la vaginul tău… zice și el timid, așezându-se pe o canapea și trăgând cu urechea, timid, la zgomotele de la etaj.
Posibil să-l fi văzut deja, e un film din 2009, dar eu l-am văzut abia acum. Am trădat spiritul Crăciunului și clasicele filme despre Moș și industria lui – ați observat că anul ăsta lipsește „Singur acasă” din meniurile televiziunilor? – și am văzut filmul de debut al lui Ricky Gervais – un fel de Sergiu Nicolaescu în cazul ăsta: actor principal, scenarist și regizor – The Invention of Lying. Adică Inventarea minciunii.
N-am mai râs demult așa de bine. E o poveste despre o lume în care toți oamenii spuneau adevărul. Așa de direct încât te stropea ca un jet cald de urină pornit din cușca leul de la Zoo. Dap, i s-a întâmplat unei colege în școala generală. Noroc că avea ochelari, dar totuși…
Revenind, filmul ăsta e o capodoperă. Iar partea cu întâlnirea și masturbatul e doar așa, de încălzire. Scena magistrală mi se pare aia în care personajul principal – cel care a inventat minciuna – inventează implicit și religia. Mama lui e pe moarte și speriată de ideea de „nimic” care se află dincolo. Așa că fiul îi ține un discurs pe patul de moarte, despre viața de apoi, tărâmul minunat de dincolo și tot tacâmul. Mama moare fericită, dar fiul rămâne cu faima nedorită pe care i-o fac medicii și asistentele care asistaseră la povestea lui.
Așa că vine lumea la ușa lui, ca la profet, să spună de unde știe. Și el, după o cumpănire de o noapte, se apucă și scrie un
soi de „cele 10 porunci” pe două cutii de pizza, și iese ca să le spună oamenilor. Scena o puteți vedea aici. E magistrală. Dumnezeu e numit „The man in the sky” și este un tip care împarte binele și răul prin lume. Îi dă fiecăruia o casă după moarte, și înghețată cu cele mai diverse arome, dar dă și boală, moarte și alte rele. Moment în care publicul se revoltă: „să scăpăm de nenorocit!”.
Filmul mai are câteva scene amuzante, când Mark e șocat de prima minciună pe care o spusese. Încearcă să-i explice prietenului lui ce a făcut, dar nu-și găsește cuvintele. Nici termenul „minciună” nu se inventase. Așa că îl întreabă: „dacă ai putea face orice, ce ai face?” Și ăla răspunde tâmp: „aș apuca femeile de țâțe!”.
Întreaga industrie de televiziune e lovită de lipsa minciunii, și condamnată la o existență anostă de documentare istorice. Apoi reclamele la Coca Cola și la Pepsi într-o lume fără minciuni sunt… neprețuite. „Hi, I’m Bob I’m the spokesperson for the Coca-Cola company. I’m here today to ask you to continue buying coke. Sure it’s a drink you’ve been drinking for years, and if you still enjoy it, I’d like to remind you to buy it again sometime soon. It’s basically just brown sugar water, we haven’t changed the ingredients much lately, so there’s nothing new I can tell you about that”.
Iar Pepsi își făcea reclamă cu slogane de genul: Pepsi, când nu aveți Coca Cola!
Nu știu dacă v-am convins, dar dacă dați peste el eu vi-l recomand cu tărie.
Multam draga, dupa ce ni l-ai povestit….
Doar o mică parte
Aprob acest mesaj
Mie filmul mi s-a parut de-a dreptul trist. Adica ala obtine tot ce-ti trece prin cap, fara emotii, fara asteptari, fara esecuri (si fara merit). Cine ar vrea asa ceva? Si din film lipseste ceva parca. Alegerea celorlalti de a face sau nu ceea ce li se cere, sau? Mie mi-au dat impresia ca ar fi fost ca niste roboti programati sa execute ordinele personajului principal. Adica, mie mi-ar fi placut de exemplu, ca tipa din faza cu sfarsitul lumii, sa zica:”Finally, screw the world!”, in loc sa screw the guy.
Ar fi fain daca s-ar face un „sequel” la filmul asta, „The invention of Conscience”. Atunci sa te tii la faze comice:).
Liviu Filip are un point insa eu am simtit altfel problema: ideea, plotul in sine este foarte ofertant, insa filmului ii lipseste dimensiunea dramatica – practic e o insiruire de glume, ca la stand up comedy. Nu ma implica, nu exista un sir narativ, un story pe care sa il urmaresc si care sa ma emotioneze cumva in filmul asta…
Adevărul e că și eu aș fi vrut mai mult, mă așteptam ca finalul să vină abia după ce toată lumea descoperă beneficiile minciunii, nu să rămână el singurul mincinos de pe lume. Deși e un început cu copilul, dar… Însă dincolo de lipsul ăsta eu m-am amuzat, chiar așa ca la stand up comedy 🙂
l-am văzut prin 2010, ce-i drept e destul de amuzant, dar cam atât; din aceeași categorie cu Idiocracy.
Si mie mi-a placut tare mult filmul. Insa, dupa film m-am intrebat daca as putea sa traiesc intr-o lume in care sa nu existe minciuna, si nu ma refer aici daca as putea eu sa nu mint deloc, ci cum ar fi sa aud tot timpul adevarul. Oricum si mie mi s-a parut genial filmul.