Interviu cu un vatman care nu l-a lovit pe Mircea Lucescu

Cum la fotbal, politică și șofat se pricepe toată lumea, o să mă bag și eu în seamă în meciul Lucescu-vatmanul RATB, încheiat la pauză cu 1-0 pentru vatman. După cum se vede, de pe patul de spital, Il Luce vrea să profite de faptul că galeria e cu el și dă cu mingea în bară.

Eu microbistă nu-s, deși în tinerețile mele am avut așa o pasiune adolescentină pentru tovarășul antrenor Lucescu. Dar acum sunt șoferiță și am o slăbiciune pentru vatmani, de când l-am cunoscut pe Nea Mitică vatmanul – *citiți interviul  cu el la final.

Azi am încercat să vorbesc cu vatmanul acuzat de Lucescu de pe patul de spital că deși l-ar fi văzut, l-a lovit cu tupeu. Pe el nu l-a întrebat nimeni de sănătate, dacă nu cumva o fi suferit o traumă emoțională că a dat peste marele antrenor, dacă nu cumva o fi mai ușor să frânezi brusc o dihanie de câteva tone decât să respecți regulile de circulație și să nu te bagi pe linia de tramvai fără să te asiguri. Și ce credeți? Omul a avut mult bun simț și n-a vrut să dea interviuri. Era destul de speriat că poliția l-a chemat, din nou, la declarații și a preferat să lase regia să dea un comunicat în numele lui.

Comunicat care zice, printre altele, așa: „Conducătorul de tramvai implicat în accident a respectat normele de circulaţie preventivă şi a făcut tot posibilul pentru evitarea evenimentului. Acesta a utilizat toate sistemele de frânare, cu care este dotat tramvaiul, frâna electrodinamică de serviciu, frâna electrohidraulică de oprire şi staţionare şi frâna electromagnetică cu patină, pentru situaţii deosebite, însă, spaţiul redus dintre tramvai şi autoturism nu a permis oprirea tramvaiului şi evitarea totală a evenimentului de circulaţie”.

Cum s-ar putea spune mai pe înțelesul lui Il Luce, vatmanul și-a dorit mai mult victoria și deși legea nu e de partea antrenorului, vatmanul s-a temut totuși că și la șofat s-ar putea să fie ca în fotbal, să nu conteze cine dă golul, ci cum se încheie meciul. Norocul lui a fost, cum se spune tot în fotbal, că … Dumnezeu a fost vatman de data asta!

Pe urmă, bietul vatman ce să simtă, când vede cât tapaj face presa pentru fiecare bășină pe care, mă scuzați, o trage marele antrenor? E drept că poate pentru țară Lucescu o fi făcut mai multe decât vatmanul ăla, deci ne putem îngrijora de starea lui de sănătate, dar dincolo de meseria lui e tot un om cu drepturi și obligații.

Poate ar fi mai productiv pentru televiziunile de știri – în loc să dea „breiching niuzuri” din oră în oră despre faptul că Lucescu e în afara oricărui pericol –  să facă niscai educație rutieră, teorie despre rolul oglinzilor retrovizoare și al semnalelor luminoase, într-o țară în care prea mulți și-au luat carnetul dând șpagă la polițiști. Altfel, degeaba ne amăgim cu gândul că vreodată vom avea benzi unice pentru Salvare, Pompieri și RATB, când personalități precum marele antrenor încalcă flagrant regulile de circulație, și în loc să-și ceară scuze public și să dea un exemplu – uite ce pățiți dacă faceți ca mine! – aleg să se umple de penibil dând vina pe vatmanul care l-a văzut, dar nu a oprit. Păi și tu l-ai văzut pe el, nea Luce, tu de ce nu ai așteptat să treacă el?

* Și pentru că vatmanul care n-a vrut să-l ferească pe Mircea Lucescu nu a vrut să vorbească despre meseria lui, vă ofer interviul cu Nea Mitică vatmanul pe care l-am făcut pentru EVZ în 2009, când RATB a împlinit 100 de ani de la înființare

Nea Mitică vatmanul, 34 de ani cu tramvaiul prin Bucureşti: „La tramvai era mai simplu, mergeai pe şina ta, mai încet, nu te grăbea nimeni, nu-ţi tăia niciunul calea”

Sunt o sută de ani de când avem transport în comun în Bucureşti. Ceva mai mulţi au trecut de la primul tramvai electric, şi chiar  mai mulţi de când a apărut tramvaiul tras de cai. Dar actul de naştere al celei mai mari instituţii de transport de călători din ţară s-a semnat în 1909, când i s-a dat şi un nume: Societatea comunală de Tramvaiuri Bucureşti (STB).

34 de ani din cei o sută câţi numără actuala regie de transport a fost reprezentată şi de nea Mitică Buhăescu, un vasluian venit în Capitală ca să se facă vatman. Nea Mitică face parte dintr-o familie tipică de „itebişti” cum îi place lui să spună. A condus 34 de ani tramvaiul, s-a însurat cu o taxatoare, a făcut patru băieţi şi unul s-a făcut şi el vatman. După o viaţă de muncă la manetă, manipulantul Mitică se mândreşte că are o pensie decentă, a făcut o casă şi are o căsnicie trainică. Şi pentru că trebuia să rămână cu ceva de la RATB, s-a ales cu un şold rebegit de frigul îndurat în cabină.

„Stăteam numai în picioare, zece ore pe zi”

Nea Mitică are ochi albaştri şi o expresie şugubeaţă sub pălăria de vară pe care a asortat-o la costumul bege cu care ne-a onorat în ziua interviului. Se ţine bine la cei 71 de ani, deşi memoria îi mai joacă feste, dar are atâtea de povestit că parcă e normal să sară dintr-una într-alta. Deraierile nu sunt periculoase, însă, şi dezvăluie lumea în care moldoveanul s-a descurcat binişor din 1965 încoace. Fiu de chiabur (condamnat la Canal) din satul cu nume rezonant Tanacu, nea Mitică a ajuns flotant în Bucureşti după ce armata n-a mai avut nevoie de sergentul major Buhăescu, şi l-a restructurat. După cinci luni de şcoală „la 5 ianuarie 1965 am luat tramvaiul de coarne”, povesteşte nea Mitică. Şi l-a ţinut bine „de coarne”, fără să stea jos: „Am lucrat la frână de mână, stăteam numai în picioare zece ore, că nu puteai să stai pe scaun, că dacă scăpai frâna din mână, te nenorocea. Era greu. Aveam 26-27 de ani atunci”.

Totuşi, tramvaiul avea avantajele lui de vreme ce nea Mitică l-a ales în detrimentul troleibuzului sau autobuzului. „La tramvai era mai simplu şi se plătea mai bine. Mergeai pe şina ta, mai încet, nu te grăbea nimeni, nu-ţi tăia niciunul calea”.

Îşi aminteşte ca azi primul salariu: 826 de lei. „După sapte ani de zile mi-a dat o categorie şi mi-a făcut 926 de lei. Nu ca acuma, când iese din scoală îi dă salariu cât are unul cu 20 de ani de muncă. A treia treaptă mi-a dat-o după vo 15 ani, 1.100 de lei”.

Cu ochii la călătoare, cu inima la taxatoare

Viaţa în Bucureşti era frumoasă în anii 60, iar vatmanul Mitică o mai savura când privea câte un condur de domnişoară că-i urcă scara. Nu după multă vreme, însă, a lăsat călătoarele în favoarea taxatoarelor. „Aveam trei, câte una pe vagon. Vă daţi seama cum eram, cu trei femei după mine…!”, se mândreşte nea Mitică şi azi, cu un zâmbet, dar şi o urmă de modestie simulată. Totuşi, pe vremea aia nu erau minijupele ca acuma, bagă el mâna-n foc. „Păi cum să mai facă vatmanii ăştia treabă acuma, când fetele umblă  cu fustele alea aşa scurte?!”, le duce el grija succesorilor.

Una dintre taxatoare a fost şi fericita câştigătoare a titlului de doamna Buhăescu. Nea Mitică a luat-o mai tânără ca el, ca să-i fie sprijin la bătrâneţe, dar şi după firea mai moale a femeii care, zice el, ar fi secretul  unei căsnicii reuşite.

Copiii au venit „înădiţi”, ceea ce l-a făcut pe nea Mitică să lucreze în schimburi: 12 ani în schimbul 1, de la 4 dimineaţa la 2 după amiaza, până au crescut copiii, şi alţi 22 de ani în schimbul 2. Nevasta i-a stat alături până când s-au desfiinţat posturile de taxatoare. Femeia a devenit controloare, apoi a vândut bilete la tonetă. În total are şi ea 35 de ani de muncă la RATB.

„Era frig şi acasă şi în tramvai”

Au urmat anii de restrişte ai comunismului, când nopţile lucrate însemnau tramvaie pline ochi de muncitori căraţi de la Gara 23 August la fabricile  comuniste. „Era frig şi acasă şi în tramvai. Aveam controlori de trafic care ne urmăreau. La Piaţa Chibrit, la Miciurin, la Podul Izvor şi la capăt de linie. Te prindea înaintat, te ardea, te prindea întârziat, nu-ţi făcea nimica. Eu nu mergeam cu viteză mare, că nu mi-a plăcut viteza , dar eram curajos. Că era ceaţă, că era gheaţă, mergeam la fel. Nu trebuie să-ţi fie frică în meseria asta, că altfel dai de necaz. Viteza era atuncea 30 de km, acuma 41 cu cât merge?”, se întreabă cu uşoară invidie fostul vatman care a condus tramvaie pe liniile 10 şi 24.

Accident mortal şi „zece mici” daţi la miliţian

Nici de accidente n-a fost scutit vatmanul nostru, ba acum le povesteşte cu detaşare, deşi cu siguranţă la vremea lor i-au dat nopţi albe. „Doi am băgat sub tramvai, doi oameni, dar n’am avut vină, că mi i-au aruncat acolo maşinile care treceau în viteză”.

Ambele s-au petrecut în preajma Revelionului, când era nebunie pe străzi chiar şi în vremuri comuniste. „A venit unul pe banda 3 şi l-a aruncat în faţa mea. Si l-a băgat în salvare (grătarul de sub tramvai – n.r.). L-am dus la urgenţă, dar a murit. Doctorul spunea că şoferul era de vină, dar ăla fugise. Am avut noroc cu un miliţian care avea nevasta din sat de la mine, dar tot mi-a săltat permisul. Miliţianul mi-a zis: „nea Buhăescule, ca sa-ţi dau carnetul îmi aduci zece mici”. Dar io zic: „pâine vă aduc?”. 1.000 de lei, aşa era, adică zece sute. Zicea aşa ca să nu se prindă ceilalţi. Era mită. Un salariu. Dar m-am dus, i-am dat.  Erau toţi miliţienii acolo la secţie, dar nu se fereau unul de altul. Ca sa-mi recuperez carnetul, ce era să fac?”, povesteşte nea Mitică.

A doua oară a scăpat mai uşor, pentru că accidentatul n-a murit.

Unde opreşti tramvaiul când te taie… nevoia?

Nici WC-uri la cap de linie nu erau pe vremea aia, dar şi dacă ar fi fost tot nu i-ar fi ajutat vatmanului pe care-l apucase pântecăraia pe traseu, de la un pateu stricat.  „Ce să fac, ce să fac? Greu când eşti în tramvaiul plin cu lume, unde să opreşti ca să te duci la WC? Când am ajuns la Piaţa Sudului am lăsat şi tramvai şi călători şi am intrat într-o curte unde era o croitorie de femei. Zic: „doamnă, unde aveţi WC-ul că e jale?!”. Când am ieşit, se strânseseră coloană în spatele meu. Călătorii ce să zică, nimica!”, şi-a încheiat nea Mitică povestea crampelor.

Călătorii au devenit nervoşi în anii 80, când tramvaiele veneau greu şi pline. Se stătea mult în staţie şi se circula pe scară. „Călătorii erau nervoşi, ne înjurau, se luau la bătaie între ei. Dar eu îmi vedeam de treaba mea, că tre să fii calm la meseria asta, că ei sunt mulţi, tu eşti unul singur, şi n-ai voie să dai în ei. Că tot pe tine te scoate de vină. Când s-a terminat cu Ceauşescu s-a terminat şi cu aglomeraţia.  Atunci erau fabrici, uzine, acuma unde să se mai  îmbulzească oamenii?”, se iluzionează nea Mitică, ieşit la pensie de la cârma tramvaiului în 1999, înainte să apuce minunatele cuceriri ale regiei: metroul uşor 41, autobuzele Mercedes sau cartelele magnetice în loc de bilete.

Acuma zice că tramvaiele sunt libere şi încălzite, şi-i condamnă pe vatmanii care le refuză acest confort călătorilor sau care le închid uşile în nas.  „Sunt unii care închid căldura, domnule. Păi de ce? Dau de la ei din buzunar? Nu. Sunt răi! Călătorii, ca şi şoferii, sunt şi ei buni şi răi. 80% sunt  răi!”, conchide nea Mitică.

Etichete: accident auto provocat, Mircea Lucescu, RATB, tramvai, vatman