Nu mă interesează, chiar dacă mă afectează

Până să intru în presă nu urmăream știrile, nu citeam ziare. Aveam 24 de ani și îmi umbla mintea doar la romane de amor, modă, băieți și cam atât. Munceam de la 19 ani și dacă nu m-ar fi împins de la spate fostul soț n-aș fi știut că există o facultate la care aș putea să-mi fructific pasiunea pentru citit. Literatură, nu știri, să ne înțelegem. Așa am ajuns la filosofie…

Veneam după 19 ani petrecuți în comunism, unde jurnalul TV era plin cu realizările tovarășilor, iar cele două ziare de bază ale patriei erau Scânteia și România liberă. La unul erai obligat-abonat, dar asta nu garanta parcurgerea lui. Oricum informația din el nu avea cum să-ți schimbe viața mai mult decât o făcea deja partidul prin deciziile sale. Îmi amintesc că la primul meu loc de muncă era o doamnă legătoreasă – în tipografie – care citea cu pasiune rubrica de decese din România liberă. Deși nu-i cunoștea pe morți cred că în subconștient aștepta momentul să exclame: ia te uită, a murit cutărică, îl știam!

Ideea că ești prea mic ca să participi la decizii se născuse cumva în mentalul meu – al nostru, că nu eram mult diferită de generația mea – în ciuda lozincilor sforăitoare din ședințele UTC despre participarea clasei muncitoare la făurirea socialismului. Singurele pe care le mai cumpăram de plăcere erau revistele Cinema sau unele publicații magazinistice care mai existau pe atunci și nu-mi mai amintesc azi de ele.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o Cristina Oroveanu atunci când am pus piciorul în redacția Curierul național ca să fac practică: la ce știri îți place să te uiți? Era cineva care se uita de plăcere la știri? În 1993 eu savuram democrația altfel decât cumpărând ziare cu brațul. În școală nu mă învățase nimeni că trebuie să fiu un om informat, iar acasă mama nu era nici ea vreo intelectuală. De nevoie, ca să știu pe ce domeniu vreau să evoluez, am început să citesc presă și să urmăresc jurnalele TV.

În timp am aflat care e rostul informării în viața omului. Am aflat asta din păcate într-o țară în care presa a murit lent în ultimii 17 ani, într-un proces din care am făcut și eu parte. Într-o țară în care oamenii sunt manipulabili, o masă amorfă de indivizi care nu reacționează, nu protestează, pentru că habar n-au ce se întâmplă peste capul lor. În ciuda fantasticei evoluții a comunicării din ultima jumătate de secol, continuă să vină și azi în redacții studenți sau absolvenți de jurnalism care nu urmăresc știrile, nu știu cine ne sunt conducătorii sau cum funcționează instituțiile statului. Un ABC pentru oricine are pretenția să devină ziarist. Principala cauză a acestei stări s-a instalat demult în ADN-ul nostru, de pe vremea când ne credeam prea insignifianți ca să putem deschide gura.

Doi dintre cunoscuții mei, oameni tineri de până în 30 de ani, mi-au spus același lucru când le-am reproșat că nu sunt interesați de lumea în care trăiesc: că nu citesc presa pentru că nu au încredere în ea. Care presă? mi-au răspuns amândoi. Au și nu au dreptate. Ca să fii la curent cu ce ți se pregătește acolo sus nu trebuie să urmărești doar presa partizană. Azi, spre deosebire de acum 20 de ani, sunt atâtea mijloace de informare încât numai un autist le poate ignora. Chiar și așa prost făcute și descurajante pentru public cum sunt site-urile instituțiilor publice din România, tot sunt niște furnizori de informație.  Agențiile de știri, publicațiile străine – la care acum nu ne mai îngrădește nimeni accesul – site-urile Parlamentului European sunt tot atâtea alte surse la care te poți duce în lipsa credibilității surselor interne. Totul e să vrei.

Iar beneficiul nu va întârzia să apară. Aud mereu lamentația că „n-ai cu cine”, ce pot să fac eu de unul singur dacă mă revolt, cum pot să schimb eu o lege dacă nu sunt de acord cu ea? În teorie e corectă deznădejdea asta, dar în practică trebuie să începi de undeva. De ce nu chiar de la tine?

Deși puține și nebăgate în seamă avem câteva ONG-urii care încearcă să ia atitudine, să creeze masa critică pentru a pune presiune pe putere. Căutați-le, alăturați-vă lor, dacă rezonați cu ce spun ele. Parlamentarii, politicienii nu vor face niciodată ceva util/corect pentru popor decât sub presiunea populară. Iar presiunea asta trebuie formată și educată. Dacă nimeni nu se informează, nimeni nu află ce fac ei acolo sus, nimeni nu va protesta. Iar toate astea se fac în grup, nu de unul singur. În asocieri.

În România există o lege care spune că orice proiect de lege sau hotărâre trebuie să fie supusă dezbaterii publice timp de 30 de zile. Instituțiile fac acest lucru de fațadă. Postează proiectele propuse pe site-urile proprii mizând pe lipsa de apetență pentru informare a publicului. Nimeni sau aproape nimeni nu citește proiectele alea, și mai puțini comentează sau trimit propuneri de modificare. După 30 de zile se adoptă și ajung legi/ordine/hotărâri și ne vor controla viața.

Tot în România cetățenii au posibilitatea să asiste la ședințele consiliilor locale sau la ședințele Parlamentului. Câți dintre voi ați făcut-o vreodată? Sigur, sunt niște proceduri de îndeplinit, gardienii puși la porțile respectivelor instituții vă vor descuraja cu siguranță. Prea puțini își cunosc acest drept, și mai puțin îl exercită. Iar comportamentul aleșilor din respectivele consilii e pe măsură. De exemplu la câte ședințe de Consiliu General al Municipiului București am asistat eu  – și au fost câteva în perioada 1994-2009 – pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care aleșii au dat cuvântul unui cetățean simplu prezent în sală ca să li se adreseze. Legea prevede că ai voie să asiști, nu să intervii. Dacă vociferezi, gardianul te scoate în șuturi afară.

Sunt foarte mulți oameni care nu urmăresc actualitatea socio-politică a țării, scârbiți de clasa politică. Nu merg la vot din aceeași cauză. Totuși lucrurile se întâmplă, se rostogolesc și fără interesul lor, ba chiar împotriva lui. Faptul că noi suntem scârbiți și indiferenți nu-i face pe ei să dispară. Ei produc legi, reguli menite să-i mențină în funcții și să le întărească puterea, stimulați exact de această lipsă de atenție și reacție a publicului. Actuala putere a făcut numai anul trecut câteva mișcări cu mare impact asupra vieții noastre:

– a modificat Codul muncii, în favoarea angajatorilor,

– a modificat legea adunărilor publice, restrângând din drepturile de manifestare și asociere pe care le câștigasem în 89,

– a comasat alegerile generale cu cele locale de la toamnă, prin asumarea răspunderii,

– a schimbat legea educației tot prin asumarea răspunderii

– schimbă legea sănătății postând proiectul în dezbatere publică între Crăciun și Anul nou, adică atunci când toți eram cu gândul la sarmale, nu la spitale.

Sunt legi ce guvernează domenii de care fiecare ne vom lovi mai devreme sau mai târziu. Și totuși dezbaterile publice pe marginea acestor modificări au fost palide și inutile. Când ne vom lovi de ele vom afla că nu ne-am împotrivit la timp, dar va fi prea târziu.

O soluție, după mine, ar fi să se predea la școală un curs despre importanța informării. Așa cum îi vor obliga pe copii să fie patrioți cântând imnul la începutul orelor, ar trebui să-i învețe să fie informați, citind orice sursă de informare care-i va ține la curent cu noutățile legislative, politice, economice.

Orice lucru ignorat se răzbună mai devreme sau mai târziu. Cândva s-ar putea să vreți să treceți pur și simplu o stradă și să aflați că nu mai aveți voie. Sau să mergeți la vot și aflați că s-a dat o lege care spune că nu mai e necesar votul popular, e suficient ce decide tătucul pentru tot poporul. Vă veți întreba când s-a întâmplat asta și vă veți indigna. Dar nu veți mai avea altă putere de acțiune decât un like și un share pe Facebook. Dacă nu cumva va fi și ăsta banat, pe motiv că dăunează la productivitatea muncii.

Etichete: atitudine civică, ce citesc românii, de ce moare presa, dezinformare, indiferență, prostie, proteste, spirit civic