În adolescență mă întrebam, citind romanele lui Dumas sau pe ale lui Ionel Teodoreanu, cum erau doamnele de la curțile regale sau duducile din boierimea românească, în privința mirosurilor. Cum reușeau ele să fie așa de incitant de subtil parfumate, într-o epocă în care nu se inventase apa curentă, iar păduchii colcăiau pe sub perucile pudrate? Cum răspândeau ele aceeași aromă toată viața, cum își impregnau cu parfumul lor, numai al lor, batistele alea fine pe care le fluturau suficient de discret cât să răscolească hormonii gentlemanilor. Iar ăia se amorezau numai dintr-o pală din asta de parfum și o ocheadă.
Citeam genul ăsta de cărți trăind în epoca raioanelor de parfumerie ascunse în merceriile comuniste. În copilărie am prins vremea sticlelor burtoase cu conținut gălbui uleios, din care vânzătoarele turnau esențele prin pâlnii subțirele, în sticluțele cu care doamnele de modă veche veneau de acasă. N-am avut niciodată un parfum din ăla. Eram prea mică. Îmi amintesc, însă, că mătușa mea (sora bunicii) cumpăra așa ceva. Se străduia să pară o doamnă și arăta ca atare, deși era o semianalfabetă (prima din familia noastră de țărani, venită la oraș), angajată ca femeie de serviciu într-o alimentară comunistă. Dar când termina programul de cărat navete cu sticle și spălat pe jos se îmbrăca elegant și se parfuma. O idee la încheietura mâinii și în un pic spatele urechii, cât să fie sigură că bărbații din troleibuz n-o lasă „nesancționată” pe drum spre casă.
Ea a fost singura femeie din familia mea la care am simțit acest parfum „de doamnă”, pentru toată viața. Ani mai târziu l-am simțit la fel, impregnat în casa ei mică, în lucrurile ei, în aerul din jurul ei chiar și atunci când era bărână și neputincioasă. Nimeni din familia mea nu mirosea așa. Bunica și străbunica miroseau a nimic. Nimic cu soare, cu pământ reavăn, cu cuptor cu lemne, cu găini, cu porc, cu mâncare făcută pe plită, nimic cu păr lung, cărunt, despletit doar o dată pe lună, când îl scoteau din basma ca să-l spele în copaie, cu săpun de casă făcut cu pelin.
Mama, pe de altă parte, marcată de colectivizări și apoi de munca într-un birou de uzină bucureșteană, a stat departe de miligramele de parfum vândute la mercerii, deși venise și ea la oraș ca mătușa. Ulterior am descoperit împreună – eu abia adolescentă, ea femeie trecută de 30 – deodorantele cu care regimul comunist parfuma întreaga clasă muncitoare. Primele mele experiențe olfactive datează din epoca lui F 16 (nu era un supersonic, era deodorantul Farmec 16 produs la Cluj, parcă).
Tot în vremea aia lumea se bătea pe Favorit, Fa. Erau la fel de rare ca și Pepsi și se dădeau pe sub mână în magazinele universale care aveau raion de mercerie, dar nu și sticlele burtoase cu parfumuri uleioase. Spray-urile comuniste aveau iz de frizerie și „calitatea” de a fi curgătoare. Gazul din ele era prost sau naiba știe cum le făceau că de regulă curgea produsul din ele înainte de a apuca să-l pulverizezi spre ceva.
Educația mea în materie de parfumuri a depășit stadiul deodorantelor din industria cosmetică socialistă câțiva ani după 90, când o colegă de la redacția ziarului la care am lucrat prima dată mi-a explicat că e de porc să folosești deodorantul pe post de parfum. Că ăla e un antiperspirant, care nici n-ar avea nevoie de aromă, ci ar fi suficient să inhibe transpirația.
După asta am început să observ parfumurile capitaliste. Primele s-au vândut prin parfumeriile Dumarex, nu știu câți le mai țin minte. Soții Duma le importau. De la ei am aflat că parfumurile produse pentru Europa de est erau mai proaste ca alea vândute în vest. O discriminare care există și azi, chiar și în producția de alimente.
Nu-mi permiteam să-mi cumpăr parfum de la Dumarex, din salariul meu. Dar câteodată intram să „le testez” 🙂 Ce experiențe! Îmi mirosea încheietura mâinii și a doua zi, după ce mă spălam de câteva ori. Una din parfumerii era chiar la Sala Palatului, iar vânzătoarele te miroseau de cum intrai în magazin că ești venit doar la testat, așa că te tratau cu condescendență. Dar nu puteau să-ți refuze dreptul la tester.
Când am ajuns prima dată la Paris, ghici ce am cumpărat mai întâi? Exact. Primul meu parfum. Kenzo. Am stat câțiva ani în „perioada Kenzo”, convinsă că o doamnă trebuie să fie fidelă parfumului ei, cum îi este bărbatului. Vax! După o vreme am descoperit că îmi place și Dior – Dioressence a fost parfumul vieții mele, până când au renunțat ăștia să-l mai producă. Și azi îl mai doresc. Avea o culoare verzuie ca de creangă proaspăt decojită. Apoi mi-a plăcut și Chanel 5. Apoi Gucci rush, Bulgari. Apoi le-am pierdut șirul.
Prin urmare nu sunt „o doamnă”. Nu știu ce sunt, că nici în reclamele la parfumuri nu mă recunosc. Ați observat că toate descriu femeia pe care și-o doresc clientă în același fel? Independentă, puternică, stăpână pe ea, dar (toate conțin acest „dar”) în același timp dulce, senzuală, cuceritoare, feminină, bla, bla. Eu nu cred că un parfum poate să definească atâtea femei într-una. Și nici măcar o singură femeie pentru toată viața ei. Cel puțin nu în epoca asta în care nasul ți-e asaltat de atâtea arome: la gelul de duș, la gelul de păr sau fixativ, la detergentul de rufe, la balsamul de rufe, la detergentul de vase, la detergenții de spălat pe jos, la deodorantul de budă sau ăla de cameră,la hârtia igienică…. Și să vrei, nu mai poți păstra și cultiva un singur parfum care să te definească. Și dacă reușești, după o vreme simți că parcă nu-l mai simți, exagerezi cu „puf-urile” și ajungi să agresezi olfactiv audiența când ieși în oraș, pentru că ai exagerat cu parfumul. Atunci înțelegi că trebuie să schimbi aroma, ca să nu te faci de râs.
Cred că parfumul ăla de femeie, după care tânjim noi, atunci când ne uităm la tango-ul lui Al Pacino, a murit odată cu epoca lui. Și ăla din film oricum se datora unui săpun, ceea ce e mai de dorit în multe cazuri, chiar și în zilele noastre.
*Azi citeam în The Guardian că Papa și-a comandat un parfum personal, la o creatoare franțuzoaică. Unul care să-l reprezinte, să se asorteze cu pantofii cei roșii, făcuți special pentru el, și pălăria, tot roșie, de Panama. El cred că-și permite, că e exponentul acelei epoci pierdute.
Deo Mozaic – mirosea a leustean..
Sau Chanel no5 in varianta Ro pre89: parfum Jubileu+fum de Kent lung ‘d-ala din-afara’.
Eu sint fana „unisex-urilor” din anii ’90 (poate pentru ca atunci s-a cam desfasurat epoca mea de glorie): ckOne, ckBe, Paco, Davidoff…
Exista un milion de parfumuri care imi plac pe alte femei dar pe care nu le pot purta, pentru ca pe mine imi provoaca greata. Mereu cumpar parfumuri si ajung sa le daruiesc mai departe, pentru ca socoteala din Duty Free nu se potriveste cu cea de acasa – cind acelasi miros imi devine insuportabil…
Chiar si in ziua de azi, am ramas la variantele fresh, florale, fructate: Green Tea (ieftin, stiu, dar mie imi place), DKNY Delicious si Red Delicious (desi la un moment dat le-am dat mai departe, ca nu le mai suportam nici pe astea), Gucci Rush 2
La ocazii mai merge un Cerrutti 1881 sau un Bulgari Omnia – dar nu rezist mult cu ele.
Din pacate, nu pot sa fiu o doamna purtatoare de parfumuri grele, invaluitoare, samd – cum spuneam, parfumurile mai sofisticate imi creeaza greata si migrene – uneori imi doresc sfirsitul unui meeting sau al unui spectacol, sau iesirea dintr-un spatiu public pur si simplu pentru ca parfumul cuiva imi creeaza o stare de rau fizic. Stiu ca suna dictatorial, dar cindva am rugat o colega de birou sa nu mai poarte un anumit parfum pentru ca imi facea rau…Am patit insa si opusul: imi venea sa imi urmez oriunde un fost sef, de dragul parfumului lui…Cred ca, intr-adevar, parfumul cuiva poate sa „make or breake a relationship”. Motiv pentru care evit sa port parfumuri la interviuri 🙂
Da….asta e un articol care chiar mi-a placut mult……fara politica, fara insinuari aiurea, fara provocari, fara pretentii de rating, fara bla-bla,…..Da, mi-a placut mult……
și care erau alea cu pretenții de rating, ha? 😛
Corect ! :)))
n-am vazut nici un „domn” pe aici, dar asta nu inseamna ca noi n-am avut bunici (cand am plecata, afara, prin 1980, definitiv, nu ca securist, primul parfum l-am cumparat pt ea,
era ceva de la Lancome, flacon lilas, gen para malaiata, atunci am si vizitat primul muzeu comercial din A’dam, in fine, eu, NOI – barbatii, avem si noi „our version of truth”, normal ar fi sa le stim pe toate, „I mean” parfumurile, nu doamnele, eventual sa avem si noi slabiciunile si amintirile noastre, chiar asa de nedusi la biserica nu suntem nici noi, mai ales, fires, eu insumi, si ma opresc aici, nui inainte de a preciza ca un „dior, j’adore” m-a costat al IV-lea divort, na!
Cum naiba poate un cuvant sa aiba in DEX trecute doua sensuri, complet opuse ? N-am sa inteleg asta niciodata.
CONDESCENDÉNȚĂ, condescendențe, s. f. Purtare plină de considerație și de bunăvoință față de cineva; respect, amabilitate, deferență. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, aroganță. – Din fr. condescendance.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink