Viețile noastre în filmele lor

Două filme excelente despre oameni care cred într-o cauză. Vă puteți recunoaște în ei?

Eu n-am fost niciodată un suporter pătimaș al unei cauze sau al unui om. Sau oricum nu pe termen lung, iar atunci când am crezut în ceva nu am făcut-o chiar orbește, deși cu siguranță pot fi acuzată de ignoranță în multe chestii pe care le-am sprijinit de-a lungul vremii. De aia poate că nu sunt un bun susținător al unui om politic sau al unei cauze pe care mai devreme sau mai târziu pun mâna diverși. Dar îi admir sincer pe cei care pot face asta până în pânzele albe. Care sunt consecvenți cu credința lor în ceva și sunt gata să moară cu ea. Cu astfel de oameni cred că se mișcă lucrurile în orice societate. De aia probabil eu sunt ziaristă și nu activistă, pentru că nu sunt capabilă de perseverență într-o singură direcție.

Două filme cu tematică similară, văzute recent, m-au făcut să mă gândesc în ultima vreme la cum e să-ți trăiești viața aderând la o idee pe care o descoperi găunoasă, prea târziu. Și ce mulți au fost în situația asta. Nenumăratele generații de sacrificiu din diverse epoci.

Primul pe care l-am văzut, emoționant, trist și cu o scenă de final de o frumusețe cum rar mi-a fost dat să văd într-un film despre securiști și comunism. „Viețile altora” – un film german făcut, culmea, de unul care n-a mâncat salam cu soia, fiind un fiu de aristocrați de prin vestul Germaniei. A fost filmul de debut al lui Florian Henckel-Donnersmarck, deci pe lângă că a reușit să înțeleagă foarte bine ceva ce n-a trăit, a reușit să și transpună fantastic lucrurile, fără să aibă în spate vreo vastă experiență cinematografică. Pe scurt acțiunea se petrece în Berlinul de est, unde STASI decide, dintr-un capriciu, să-l supravegheze pe Georg Dreyman, un dramaturg în vogă, doar pentru că trăia cu o actriță la care râvnea, libidinos, ministrul culturii. Lucrurile se desfășoară inițial conform rețetarului poliției secrete, dar în timp ofițerul STASI (jucat excelent de actorul Ulrich Mühe) dezvoltă o ciudată empatie cu cei doi urmăriți, ceea ce duce la un deznodământ tragic pentru toată lumea.

Două caractere sunt minunat conturate: dramaturgul și ofițerul STASI, amândoi fiind, inițial, de aceeași parte a baricadei. Ambii credeau sincer în comunism și își slujeau țara așa cum credeau de cuviință. Aceeași întâmplare îi face pe amândoi să trădeze cauza, dar asta îi distruge și pe ei, deopotrivă. Cade în picioare, cum altfel, ministrul. Finalul, cum vă spuneam, este magistral, chiar dacă ușor poetic.

Al doilea film, făcut într-o notă aparent umoristică, tratează lucruri similare, în fosta Germanie Democrată, înainte și după unificarea cu RFG. În Good bye Lenin o să regăsiți situații prin care am trecut și noi, după 89, ba chiar le mai simțim și azi. O profesoară decide să-și rupă familia și copiii de tatăl lor, fugit în RFG, dedicându-se cauzei partidului. Femeia a crezut sincer că rolul și rostul ei e să rămână în țară, să lupte pentru binele comun. Lucrurile o iau razna când își vede băiatul săltat de miliție, la o demonstrație de stradă, și dintr-un leșin femeia intră în comă. Se trezește după aproape un an, după căderea Zidului, când totul se schimbase ireversibil. Fiul și fiica ei decid să nu-i spună ce se întâmplă „afară”, de frică să nu-i cedeze inima. Așa că intră toți într-o spirală tragi-comică de a reconstrui viața din fosta RDG, chinuindu-se ridicol să păstreze aparențele pentru mama bolnavă.

Se aduc foști pionieri la patul mamei, ca să-i recite poezii patriotice. Fiul – devenit instalator de parabolice – falsifică știri împreună cu un prieten pasionat de filmări, și-i pune în fiecare seară mamei, pe video, un fals telejurnal cu actualitatea comunistă. Cel mai greu se dovedește procurarea de mâncare produsă în fosta Germanie comunistă – în special niște castraveciori murați pe care-i dorea mama. Toate alimentarele din est se goliseră și fusese importată marfă occidentală. Pentru că la un moment dat un afiș uriaș cu Coca Cola e zărit de mamă pe fereastra camerei, în locul în care pe vremuri atârna un steag al republicii, fiul e nevoit să inventeze știrea cum că, s-a descoperit că Coca Cola e făcută după o rețetă est germană. Iar în final, știrea pe care până și mamei i-a fost greu s-o creadă: vest-germanii dau năvală în est, cerând să fie și ei primiți în bunăstarea comunistă, sătui de ipocriziile capitaliste. Primul german care ajunsese pe Lună (în comunism) este desemnat președinte al Germaniei reunite (deși el era un amărât de taximetrist în capitalism).

Este dureros, ca o coajă ruptă de pe rană, momentul în care copiii află că de fapt tatăl lor nu i-a părăsit pentru alta, cum li se spusese, ci că mama își sacrificase familia pentru patrie. În ultimele clipe de viață mama arată doar o urmă de cochetărie, când se întreabă, pe patul de spital, dacă arată bine pentru reîntâlnirea, după 20 de ani, cu fostul ei soț.

În final, mesajul ambelor filme este unul pe care îl simțim și noi: niciuna dintre orânduiri nu e mai brează, fiecare are minusurile ei, singurii care pierd din toate astea sunt oamenii care cred cu tărie într-o cauză, și aleg să meargă cu ea până la capăt. Fericiți sunt ceilalți, adaptabilii…

Etichete: , , , , , ,

7 comentarii la “Viețile noastre în filmele lor” Subscribe

  1. Motanul Revoltat 09/03/2012 at 14:59 #

    Daca tot esti la capitolul filme nemtesti, vezi si „Der Untergang”/Downfall(in engleza), cu cea mai celebra scena de film din istorie:).

  2. Gogu 09/03/2012 at 20:31 #

    Good bye Lenin este magistral facut. Celalalt … promit sa-l vad in we asta.

  3. Ioana 10/03/2012 at 22:52 #

    Depinde si ce motive ai: eu nu cred ca baiatul ala sustinea „cauza” ci pe maica-sa. Eu am vazut altcumva Good Bye Lenin: o persoana anume conteaza mai mult decat orice sistem, oricat de hulit ar fi el de cei din jur. Din dragoste pentru maica-sa a fost gata sa „adapteze” sistemul ca sa o tina in viata.

    • Dollo 11/03/2012 at 08:46 #

      Păi eu nu la băiat mă refeream ci la mamă, când spuneam că a susținut cauza, în detrimentul familiei. Dragostea fiului pentru mamă a fost într-adevăr, alt element emoționant al filmului. Totul s-a întâmplat datorită fiului, dacă era după fiică, de exemplu, mama ar fi aflat demult.

  4. augustus 11/03/2012 at 00:51 #

    eu va recomand A women in Berlin, cel mai emotionant film despre nemti pe care l-a, vazut eu. e cu razboi , aviz celor sensibili. dar interesant.

  5. Cristina 11/03/2012 at 16:08 #

    foarte mult mi-a placut si mie filmul „vietile altora”. e genul ala de film care te face sa traiesti, timp de o ora si ceva, alta viata. cat despre cel cel de-al doilea….ma pregatesc sa il revad, e bestial

  6. adib 28/12/2012 at 10:42 #

    Goodbye Lenin a fost genial. Cind a aparut, acum citiva ani, a fost printre cele mai inchiriate dvd-uri in luna respectiva..

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

O masă cinstită la cea mai umană închisoare din lume

curte

Halden este cea mai nouă închisoare din Norvegia, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de viață ca în libertate

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Cum stăm cu moralitatea, noi ăștia educați în comunism

pionieri

Dacă e adevărat că predarea religiei în școli are rol de moralizare a maselor, atunci noi decrețeii, pionierii, șoimii patriei, de unde am învățat onoarea și moralitatea?

De ce țin oamenii cu PSD

flyere

Deoarece în multe județe e cel mai mare angajator. Pe banii noștri, baronii PSD patronează instituții de stat supradimensionate cu angajați fictivi care muncesc în realitate pentru partid. Înțelegeți de ce se oftică Dragnea că el e singurul fraier judecat pentru o astfel de faptă pe care o practică cu succes toți colegii lui în continuare?