N u știu câți vă uitați la Master Chef, dar eu mă uit fascinată de câteva săptămâni la cum se dau cu fundu de pământ, bărbați și femei deopotrivă, să câștige dreptul de a purta un șorț de bucătărie. Pare aproape o răzbunare la adresa mișcării de emancipare a femeilor, dacă nu ar fi printre concurenți și bărbați pasionați de cratiță. Dar uite că din chestia asta a ieșit o emisiune cu rating, la care cască ochii chiar și unii ca mine, care n-au pasiuni culinare mai intense de ce se poate găti în maximum o jumătate de oră.
Pentru cine nu știe formatul emisiunii, sunt vreo câteva duzini de concurenți pasionați de gătit care se întrec să le facă mâncăruri savante celor trei chefi care le gustă și jurizează bucatele. Acum după ce a apărut emisiunea au devenit vedete și cei trei chefi, de care până atunci nu auzise nimeni. Sau oricum nu marele public.
Înțeleg că unul e mare bucătar chef, pardon, la un hotel de lux din București, unul are propriul restaurant de lux și celălalt nu știu pe unde bucătărește. Or fi, între tigăile lor, niște maeștri, nu zic, mie una mi se pare însă că gătitul ăsta e mai mult o treabă de pasiune care trebuie făcută cu dragoste. Iar atunci când guști o mâncare plăcerea e o chestiune subiectivă, între papilele tale gustative și istoria proprie care te leagă în vreun fel de preparatul ăla. De asta am rezerve în legătură cu caracterul celor trei chefi care se poartă aproape irațional pe alocuri.
Pentru că dincolo de formatul de show al emisiunii stă o regulă elementară pe care orice bucătar ar trebui s-o știe, după părerea mea. Mie mama când eram mică îmi tot reproșa că nu spun dacă mâncarea e bună sau proastă. Era și ea tânără și căuta confirmarea eforturilor sale din bucătărie. Eu, copil prost și indiferent, nu ziceam că e bun, nu lăudam. Mâncam sau ba. Și mai aveam și tupeul să-i spun că „ce, dacă nu zic, dar mănânc, nu e bine? înseamnă că e bună dacă am mâncat-o!”. Mai târziu, când m-am străduit și eu la cratiță și am văzut ce rău e să nu-ți aprecieze nimeni efortul, am înțeles care era durerea mamei.
De asta zic, apropos de chefii ăștia de la ProTV, că atunci când îi arunci cuiva farfuria sau cratița cu mâncare, și-l jignești în cel mai grosolan mod cu putință, doar pentru că ala e show-ul, cam arunci la coș toată educația culinară pe care ar fi trebuit s-o primești nu în școlile înalte pe care le-ai făcut ca să devii chef, ci în cei 7 ani din bucătăria mamei. Pentru că indiferent cât de perfect sau stângaci a făcut cineva o mâncare, chiar dacă ție îți place sau nu, omul ăla a pus ceva din sufletul lui în cratița aia, și asta trebuie apreciat măcar cu o vorbă bună. Cine a făcut măcar o singură dată, chiar și o omletă, știe valoarea unei vorbe bune, despre strădania lui, fie și atunci când a gustat-o și el și a văzut că nu i-a ieșit.
Acuma, ca să comit și eu o aroganță față de unul dintre chefi, că de fapt de asta am scris ditamai postarea, o să mă leg de drobul lui, pe care l-a prezentat azi la știrile ProTV. V-am mai zis că drobul făcut de mama e regele tuturor droburilor de pe lumea asta, așa că vă zic și că chef-ul de la renumitul hotel de lux cam bate câmpii la ore de maximă audiență cu rețeta lui.
El zice că taie carnea (de miel) bucăți mari și o călește direct în tigaie, cu ceapa și usturoiul. Din experiența mamei – că am sunat-o s-o întreb, după ce am văzut procedura chef-ului – nu ai cum să călești carnea aia de miel în tigaie, cu verdeața, că nu iese efectul scontat. Trebuie fierte toate măruntaiele, organele și bucățile de carne pe care le toci apoi în drob, călești doar legumele (ceapa cu usturoiul și ciupercile, că mama pune și ciuperci) și apoi le amesteci pe toate, cu ou, și le bagi la cuptor.
În fine, v-am dat rețeta anul trecut. Dacă aveți chef s-o încercați, nu ezitați. Vă asigur că n-o să vă pară rău. Și o să mâncați mai bine decât se mănâncă la hotelul ăla de 5 stele 😉
Categoric mama are dreptate – ce prostie mai e si asta cu calitul carnii la un loc cu ceapa ? Pai au consistente diferite si atunci ori carnea ramine nefacuta ori legumele se duc dracului. Iar cea mai „mare dreptate” e la cantitatea substantiala de verdeturi – fara ele drobul… nu e drob. Personal nu gatesc dar discut mult pe tema asta cu sotia care chiar e un master chef: n-o spun numai eu (dar am grija sa i-o repet des fiindca e adevarat si fiindca pina la urma asta e rasplata bucatarului).
Poate am uitat eu să menționez, dar după ce le-a călit le-a băgat totuși la cuptor… Oricum e cert că nu au fiert carnea, ca mama.
Una e drobul de casa, alta e drobul de restaurant! Poti face acasa o tocanita de cartofi sa te lingi pe degete, dar la restaurant cu staif se face o altfel de mancare, mai deosebita, cu cartofi, in nici un caz tocanita clasica. Nu mai vorbesc ca de fapt, chefii chiar stiu cum e mai sanatos sa gatesti, nu ” rasfierb” mancarea in stil romanesc, pana pica de pe oase, ca de’ trebuie sa se inmoaie bine, cum zice maica-mea! sau sa moara orice bacterii, cum spunea taica-meu. Asta e bucatarie de secolul XIX, cand se gatea mult o data si nu erau frigidere!
Legumele din drob se fac imediat la cuptor (ce avem- doar ceapa si verdeata)! Carnea trasa la tigaie isi pastreaza aromele si nutrientii muult mai bine decat fiarta, unde se pierd majoritatea in apa. In rest, ce sa zic, daca ce e in poza e drobul mamei tale, eu nu l-as manca – arata mai mult ca un pateu destul de compact, are verdeata mult prea putina pentru gustul meu.
Ce-i drept nici eu n-am gustat din drobul master chef-ului, dar nici tu din al mamei. Cum m-am luat eu după o filmare așa te iei tu după o poză. S-ar putea să greșim amândoi 🙂
Eu n-am zis ca n-o fi drobul mamei tale gustos. Sa fie! Sa-ti traiasca mama, sa faca drob gustos ca asta pana la 200 de ani!
Eu am zis doar ca nu as manca din el, pentru ca nu are asa multa verdeata pe cat imi doresc eu. Eh, am probleme cu greutatea si fac eforturi sa mananc NUMAI ce imi place MAXIM, ca d-aia m-am ingrasat asa, pana dadeam de gustul preferat, am „sarutat” destule (prea multe) broscute!
la mine in familie se lauda sau „nelauda”, io stiam ca drobu’ se face numa’ din organe, nu si carne, da’ io nu-s chef.
eu chiar n-am probleme cu fiertu’ mancariii mai mult, dau focu’ mic si ma duc la ale mele.
si hai sa fim seriosi: o supa sau o piftie, ca sa fie limpezi si clare, tre’ sa fiarba la foc mic mult timp. o sarma ca lumea, tot asa. sau o fasole. pai la fasole pana schimbi 3-4 ape……..
acu’ e vorba si ce anume gatesti, ce fel de carne gatesti. ca un piept de pui „de avicola”, cubulete e gata in 5 minute si in tigaia/bucataria mea d-acasa, da’ incercati ca gatiti numa’ 5 minute un pui (in termenul generic de „pui” sa zicem ca intra si o gaina care n-are un an) de tara. va zic eu ca ramanti fara plombe sau faceti febra musculara la falci, in caz ca n-aveti plombe. si cred ca nu e valabil doar pentru pui.
ca sa nu mai zic ca dezideratul „de restaurant” este o carne gatita in asa fel incat centrul sa fie vag „in sange”. sincer, mie nu-mi place.
ce ma ‘nerveaza la concursu’ asta e ca ai timp doar o ora. intr-o ora abia pun mancarea ma fiert. pana curat, pana tai, pana spal carnea, pana o mai despielitez/degresez, pana una, pana alta….
gata, e deja tarziu, mai tre’ sa-mi gatesc pt asta seara si am de facut doua creme si de copt un aluat de tarta. si sa dorm macar vreo 7 ore la noapte. 🙂
drobul se face din organe, dar chiar și chef-ul a pus niscai cărniță de pe burta mielului, ca să lege ingredientele și să-i dea o anume consistență