Nu știu dacă nemții au vorba aia a noastră – „n-am bani nici să mor!” – dar sigur au găsit o soluție pentru ea. Își donează corpurile ca material didactic la facultățile de medicină. Zice Spiegel Online că universitățile germane sunt copleșite de numărul mare de cadavre pe care le primesc și au început să pună condiții ca să mai stăvilească ardoarea cu care nemții se omoară să se pună în slujba științei.
Cauza e mercantilă, totuși, ca și renunțarea la biserică despre care vă spuneam mai demult. (Apropos de asta, îmi povestea de curând un austriac că în Austria, unde se petrece același fenomen, au apărut persoane care furnizează contra cost servicii funerare celor care au părăsit biserica pe timpul vieții. Unchiul omului se declarase fără religie, ca să nu mai plătească impozit la biserică, iar când a murit, firesc, pastorul bisericii de care ținuse el a refuzat să vină la înmormântare. Așa că familia a angajat un cetățean care a rostit niște cuvinte frumoase la buza gropii, în amintirea celui îngropat. Civilizat și, per total, mai ieftin.)
Dar să revenim la donarea de cadavre. Nemții se înghesuie să se doneze din timpul vieții, ca să scutească cheltuielile de înmormântare, zice Spiegel. Cică o înmormântare creștinească costă 6.000-8.000 de euro în Germania, iar statul a abolit ajutorul de înmormântare de vreo 500 de euro, pe care îl dădea până în 2004. Așa că oamenii se lasă disecați și cusuți de studenți, că e gratis și oricum nu simți nimic după, nu?
Ei, problema e că prea mulți au gândit așa în ultimii ani, de aia universitățile s-au trezit că ele nu-și mai permit acum să-și îngroape tot „materialul didactic”. Pentru că după ce-i cercetează pe dinăuntru tot trebuie să-i îngroape, iar asta costă până la 2.000 de euro pe cap de cadavru căsăpit.
Așa că universitățile au început să pună condiții. Universitatea din Mainz primește doar persoane care au locuit în regiunea Rhineland-Palatinate, în Ulm se pot dona doar cei care au trăit în perimetrul de 10 km în jurul orașului, în Bonn „aplicanții” trebuie să se fi născut înainte de 1941, iar în Giessen și Berlin trebuie să ai cel puțin 60 de ani ca să poți fi admis la facultate ca material mort de studiu. În plus, corpul trebuie să fie complet. Mai merge cu un apendice lipsă, dar nu se acceptă fără un rinichi de exemplu. Ce mai, concurență ca la admiterea la facultate, doar că acum e pentru ultimul drum.
Acuma, vă imaginați ce ar face românii cu regulile astea? Dacă am presupune, prin absurd, că le-ar lua cineva mințile la români și nu ar vrea să mai cheltuiască bani pe fanfară, sicriu cu aer condiționat, dric Mercedes și sobor de popi. Păi ar da buzna să-și facă mutație, flotant, înainte de moarte, în zona eligibilă pentru primirea cadavrelor. Sau și-ar falsifica certificatele de naștere.
Dar să stăm liniștiți. Noi ne declarăm nemți doar ca să ne înscriem copiii la Colegiul Goethe, deocamdată. La înmormântare, ca și la botez și la nuntă, ne băgăm în datorii pe câțiva ani ca să arătăm lumii cine suntem sau am fost. Căutând pe net cu ocazia asta am aflat că, spre deosebire de statul german, statul român nu a desființat alocația de înmormântare, ba chiar ar fi majorat-o anul ăsta, de a ajuns pe la 2.100 de lei. Deci cam 500 de euro.
În plus, la noi sfânta credință strămoșească descurajează ideea de incinerare, ca să țină captivă turma de credincioși și după moarte, îngropată, să-i ia taxe de îngropăciune, de întreținere a gropii sau de tămâiat, cărat apă și alte abureli ritualice. Bașca banii pe care-i dai pe monumente funerare care mai de care mai marmorate sau cu termopane.
Nu știu ce părere aveți voi, dar eu cochetez de ceva vreme cu gândul că n-aș vrea să negociez cu viermii după moarte, ci să ard direct în focurile crematoriului. Dacă tot e să rupem pisica, s-o facem dintr-o bucată, nu pe etape. Iar donarea asta în scopuri didactice, nu știu ce să zic, cred că iar e chestie de educație. Cum noi nu ne îndurăm să ne donăm nici măcar sângele sau organele – dacă ne trebuie în viața de apoi? – cred că de aia nici nu ne înghesuim să ne donăm corpurile cu totul la facultățile de medicină. Cine știe cum ne prinde arhanghelul luminii când va vesti învierea? Cu ochii scoși, cu pielea belită… lasă, mai bine să putrezim în cutia matlasată cu niscai atlas. Sau mă înșel? Poate-mi răspunde vreo studentă sau absolventă de medicină cum stă treaba la noi.
Voi ce aveți de gând să faceți cu corpurile voastre după ce nu vă mai trebuie? 🙂
Uite și un update, tot din Spiegel, care vorbește despre problemele pe care le au crematoriile din Germania – unde jumătate dintre decedați sunt incinerați – din cauza supraponderalilor, care înfundă coșul cuptorului cu grăsimea lor 😀
Eu cred in stiinta si progres. Asa ca… aleg studentii. Desi as dona ce organe or mai fi bune pe acolo.
Astept sa se raspandeasca tehnologia de biodegradare. La ce toxine am in mine, nu as vrea sa poluez solul si nici sa se arda gaz sau lemne pentru mine.
Ideea incinerarii ma sperie, desi stiu ca e complet irational, asa ca pana una alta contemplez la chestia aia cu aruncatul corpului in mare (desi sunt convinsa ca nu se poate la noi, dar cine stie pe ce meleaguri oi fi cand imi va suna ceasul). De donat toate organele, orice se poate folosi. Fara popi si fara cruci.
studentii la medicina nu invata anatomia pe „plastice” (cel putin la facultatea din bucuresti, nu exista asa ceva), ci pe cadavre, care chiar sunt foarte putine. unul, maximum doua, per seria de studenti (aproximativ 100 de oameni, in anul in care am intrat eu-2008). deci, nevoie ar fi. am auzit (de la unii asistenti) ca inainte vreme exista cate un cadavru per grupa.
personal, intentionez sa imi donez corpul facultatii, cu mentiunea ca, dupa ce termina cu el, sa il incinereze. mi se pare traseul cel mai util si igienic.