Obligații

O vecină a mamei a murit. Alta a invitat-o la înmormântare: „haideți, doamnă, că și nouă ne vine rândul!”. Obligația de a merge la nuntă de la tinerețe se păstrează și la moarte ;)

C ând eram mică am mers la multe nunți în familie. Egal de multe înmormântări, dar alea păreau mai multe pentru că erau urmate de pomenile de juma de an, de an și tot așa până la șapte ani. Nunta e urmată cel mult de un botez, două… De asta îmi pare că în familia noastră s-a făcut mai multă colivă decât tort de nuntă. De fiecare dată când mergeam la nuntă auzeam expresia asta printre rude: „avem obligație, că și ei au venit la noi” sau „și ei vor veni la noi”. Sau se mai exclama admirativ despre vreun socru (mic sau mare) „a scos mult la nuntă că a avut oameni!”. Cu cât aveai mai mulți meseni cu atât „scoteai” mai mult de pe urma nunții. Nunta era un soi de CAR sau roată cum se zice prin unele locuri, făcut în familia extinsă plus prietenii/colegii ca să-și ia tinerii însurăței câte ceva pentru debutul în căsnicie. Era un împrumut pe termen limitat – până la nunta celui care a dat darul sau a copiilor lui – când mirii trebuia să întoarcă și ei prezența și darul la nunțile mesenilor lor. Logica socială a nunții era de fapt câștigul ăsta rostogolit peste generații.

Mersul la înmormântare, pe de altă partă, era în sat la bunica mea un „must” pentru aproape tot satul. Leatul mortului plus rudele și prietenii. Totuși asta era un soi de îndatorire mai puțin solicitantă: nu necesita o cheltuială cu toaleta sau cu darul. Iar „satisfacția”, pentru unii, e similară. Satul merge la nuntă, botez sau înmormântare ca să vadă cum se prezintă familia, ce pregătiri a făcut, cam cât o fi cheltuit, ce haine are mortul, ginerele, mireasa, cum îl plânge familia pe mort, cu cât a dăruit masa socrul mic spre deosebire de ăla mare etc. Înmormântarea era un eveniment la fel de „monden” în sat ca și nunta.

Niciodată nu am auzit, însă, expresia „trebuie să mergem la înmormântare pentru că și ai lui vor veni la mine” sau ceva de genul. Doar în „Moromeții” parcă e o replică spusă de un copil supărat că nu a fost lăsat să intre la o pomană ca să mănânce, cu „lasă mă că moare și cutărică al nostru, și nici noi nu vă chemăm pe voi”.

Ieri îmi povestea mama că a murit o vecină din blocul ei. Era cam de vârsta mamei și pe vremuri, când ele erau tinere, eu cu fiica moartei eram cele mai bune prietene. Nu pot să spun că viața ne-a despărțit, ci școala. Ea a fost în altă clasă, apoi la alt liceu, apoi s-a măritat, divorțat, emigrat, iar măritat și atât mai știu despre ea. Mama ei a murit într-un mod neașteptat și urât.

Nu insist cu detaliile, că sunt triste, dar m-a amuzat o replică a altei vecine, care a încercat s-o convingă pe mama să meargă la înmormântare: „haideți, doamnă, că și nouă ne vine rândul!”. În blocul ăla locatarii originali, de acum 40 de ani, dispar pe capete în ultimii ani, iar cei rămași se înțeleg tot mai greu cu vecinii tineri care se mută în loc și vin cu pretenții venetice. De asta probabil unii se simt datori să rămână uniți măcar în moarte, chiar dacă până atunci nu au întreținut relații de prietenie, ci doar de bună (sau nu) vecinătate.

 

Etichete: , , ,

4 comentarii la “Obligații” Subscribe

  1. Lucian M 29/04/2012 at 10:48 #

    Foarte trist într-adevăr, dar destul de real pe de altă parte.
    O situaţie de genul se întâmplă la ai mei, la ţară, unde e o situaţie de gen „băi, mortul îl îngroapă cu oameni deci mă duc, că o să-i vină rândul şi lu’ tac-tu şi să văd atunci ce faci dacă nu ai oameni” (replică dintre un dialog în care soţia nu-l lăsa pe soţ să meargă la o înmormântare).

    Iar despre faza cu nunţile mi-am dat deja cu părerea, cu permisiunea ta, o găsiţi aici http://www.lucianmustata.eu/nunta-ca-afacere/

  2. ady 29/04/2012 at 15:10 #

    mersul la inmormantare mai exprima si cat de apreciat a fost decedatul in comunicatea respectiva. daca a fost un om bun, de treaba, vecin saritor, d-astea.
    am auzit-o la bunica-mea, dupa inmormantarea lu’ tataie, cum dadea marunt din buze ca la vecinu’ nus’ care au fost putini si chiar si de aia a trebuit sa se roage vaduva sa vina, pe cand „la noi” au venit din tot ‘satul” (un fel de cartier marginas al unui oras), cam orice casa a avut 1-2 reprezentanti.
    ce sa zic, reprezinta si un fel de suport moral. daca n-as fi stat toata ziua dinainte cu vreo 3-4 vecine sa impaturim un cazan de sarmale nu stiu cum as fi suportat. sau ultima noapte. noi, familia, dormeam cazuti „la datorie”, au ramas vreo cativa vecini „la priveghi”-cica nu e bine sa lasi mortu’ singur. la ceva vreme dupa-aia a povestit frate-meu ca s-a trezit pe la 6 si la dus in camera mortuara; cica au zis oamenii ca bine c-a venit, sa se duca si ei p-acasa. dar au stat pana atunci si noi dormeam. ca sa nu mai zic ca toate babele/tanticile satului au ajutat la prepararea praznicului. bunica-mea era cam prabusita, iar mama n-ar fi fost in stare, mai ales ca nu era la ea acasa/zona.
    nu as compara totusi mersul la nunta, cu mersul la inmormantare.
    sau poate se datoreaza faptul ca eram aproape la sat.

  3. maria 29/04/2012 at 22:15 #

    Din nou sunt de acord cu tine, cu riscul de a ma injura cititorii tai eu cred si nunta si inmormantarea ca sunt acelasi ,,spectacol”.Are si spectatori evident:)))

  4. ionut 04/05/2012 at 08:31 #

    nu morometii, ci descult – zaharia stancu – e vorba de „tracalie al nostru”.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

„Căpșunarii” care construiesc metroul din Drumul Taberei

Faur, Gheorghe și Vișovan în fața scutului cu care vor săpa tunelul de metrou

Au plecat de 10-20 de ani din țară, s-au specializat în săpat tuneluri în Spania sau Italia, și acum vin ca specialiști „străini”. Vestea proastă e că vor să plece înapoi. Sunt dezamăgiți că România nu a ajuns Europa din urmă cât timp ei au fost plecați.

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.