Obligații

O vecină a mamei a murit. Alta a invitat-o la înmormântare: „haideți, doamnă, că și nouă ne vine rândul!”. Obligația de a merge la nuntă de la tinerețe se păstrează și la moarte ;)

C ând eram mică am mers la multe nunți în familie. Egal de multe înmormântări, dar alea păreau mai multe pentru că erau urmate de pomenile de juma de an, de an și tot așa până la șapte ani. Nunta e urmată cel mult de un botez, două… De asta îmi pare că în familia noastră s-a făcut mai multă colivă decât tort de nuntă. De fiecare dată când mergeam la nuntă auzeam expresia asta printre rude: „avem obligație, că și ei au venit la noi” sau „și ei vor veni la noi”. Sau se mai exclama admirativ despre vreun socru (mic sau mare) „a scos mult la nuntă că a avut oameni!”. Cu cât aveai mai mulți meseni cu atât „scoteai” mai mult de pe urma nunții. Nunta era un soi de CAR sau roată cum se zice prin unele locuri, făcut în familia extinsă plus prietenii/colegii ca să-și ia tinerii însurăței câte ceva pentru debutul în căsnicie. Era un împrumut pe termen limitat – până la nunta celui care a dat darul sau a copiilor lui – când mirii trebuia să întoarcă și ei prezența și darul la nunțile mesenilor lor. Logica socială a nunții era de fapt câștigul ăsta rostogolit peste generații.

Mersul la înmormântare, pe de altă partă, era în sat la bunica mea un „must” pentru aproape tot satul. Leatul mortului plus rudele și prietenii. Totuși asta era un soi de îndatorire mai puțin solicitantă: nu necesita o cheltuială cu toaleta sau cu darul. Iar „satisfacția”, pentru unii, e similară. Satul merge la nuntă, botez sau înmormântare ca să vadă cum se prezintă familia, ce pregătiri a făcut, cam cât o fi cheltuit, ce haine are mortul, ginerele, mireasa, cum îl plânge familia pe mort, cu cât a dăruit masa socrul mic spre deosebire de ăla mare etc. Înmormântarea era un eveniment la fel de „monden” în sat ca și nunta.

Niciodată nu am auzit, însă, expresia „trebuie să mergem la înmormântare pentru că și ai lui vor veni la mine” sau ceva de genul. Doar în „Moromeții” parcă e o replică spusă de un copil supărat că nu a fost lăsat să intre la o pomană ca să mănânce, cu „lasă mă că moare și cutărică al nostru, și nici noi nu vă chemăm pe voi”.

Ieri îmi povestea mama că a murit o vecină din blocul ei. Era cam de vârsta mamei și pe vremuri, când ele erau tinere, eu cu fiica moartei eram cele mai bune prietene. Nu pot să spun că viața ne-a despărțit, ci școala. Ea a fost în altă clasă, apoi la alt liceu, apoi s-a măritat, divorțat, emigrat, iar măritat și atât mai știu despre ea. Mama ei a murit într-un mod neașteptat și urât.

Nu insist cu detaliile, că sunt triste, dar m-a amuzat o replică a altei vecine, care a încercat s-o convingă pe mama să meargă la înmormântare: „haideți, doamnă, că și nouă ne vine rândul!”. În blocul ăla locatarii originali, de acum 40 de ani, dispar pe capete în ultimii ani, iar cei rămași se înțeleg tot mai greu cu vecinii tineri care se mută în loc și vin cu pretenții venetice. De asta probabil unii se simt datori să rămână uniți măcar în moarte, chiar dacă până atunci nu au întreținut relații de prietenie, ci doar de bună (sau nu) vecinătate.

 

Etichete: , , ,

4 comentarii la “Obligații” Subscribe

  1. Lucian M 29/04/2012 at 10:48 #

    Foarte trist într-adevăr, dar destul de real pe de altă parte.
    O situaţie de genul se întâmplă la ai mei, la ţară, unde e o situaţie de gen „băi, mortul îl îngroapă cu oameni deci mă duc, că o să-i vină rândul şi lu’ tac-tu şi să văd atunci ce faci dacă nu ai oameni” (replică dintre un dialog în care soţia nu-l lăsa pe soţ să meargă la o înmormântare).

    Iar despre faza cu nunţile mi-am dat deja cu părerea, cu permisiunea ta, o găsiţi aici http://www.lucianmustata.eu/nunta-ca-afacere/

  2. ady 29/04/2012 at 15:10 #

    mersul la inmormantare mai exprima si cat de apreciat a fost decedatul in comunicatea respectiva. daca a fost un om bun, de treaba, vecin saritor, d-astea.
    am auzit-o la bunica-mea, dupa inmormantarea lu’ tataie, cum dadea marunt din buze ca la vecinu’ nus’ care au fost putini si chiar si de aia a trebuit sa se roage vaduva sa vina, pe cand „la noi” au venit din tot ‘satul” (un fel de cartier marginas al unui oras), cam orice casa a avut 1-2 reprezentanti.
    ce sa zic, reprezinta si un fel de suport moral. daca n-as fi stat toata ziua dinainte cu vreo 3-4 vecine sa impaturim un cazan de sarmale nu stiu cum as fi suportat. sau ultima noapte. noi, familia, dormeam cazuti „la datorie”, au ramas vreo cativa vecini „la priveghi”-cica nu e bine sa lasi mortu’ singur. la ceva vreme dupa-aia a povestit frate-meu ca s-a trezit pe la 6 si la dus in camera mortuara; cica au zis oamenii ca bine c-a venit, sa se duca si ei p-acasa. dar au stat pana atunci si noi dormeam. ca sa nu mai zic ca toate babele/tanticile satului au ajutat la prepararea praznicului. bunica-mea era cam prabusita, iar mama n-ar fi fost in stare, mai ales ca nu era la ea acasa/zona.
    nu as compara totusi mersul la nunta, cu mersul la inmormantare.
    sau poate se datoreaza faptul ca eram aproape la sat.

  3. maria 29/04/2012 at 22:15 #

    Din nou sunt de acord cu tine, cu riscul de a ma injura cititorii tai eu cred si nunta si inmormantarea ca sunt acelasi ,,spectacol”.Are si spectatori evident:)))

  4. ionut 04/05/2012 at 08:31 #

    nu morometii, ci descult – zaharia stancu – e vorba de „tracalie al nostru”.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?