Ies din bloc cu pas decis și mă îndrept spre Biblioteca națională, ca să împrumut Jurnalul Annei Frank. Cu două zile înainte am intrat pe site-ul bibliotecii, am verificat dacă au cartea – o aveau – mi-am făcut și legitimație online, am primit și email de confirmare că e în regulă. Deci nu aveam azi de împlinit decât niște formalități: să ridic legitimația și să împrumut cartea.
Când ies din bloc, vecinul Nicu – instalator de meserie – mă întreabă unde mă duc. Purta șase bidoane goale, de apă plată, în mâini, pantaloni scurți și maieu cu burtă de bere. Îi răspund din mers, fiind tentată să cred că oricum era o întrebare de complezență. Fiind vorba de bibliotecă nu l-ar interesa să continue discuția. Mă înșelam.
– Aaaa, la biblioteca asta nouă? exclamă el. Și e frumoasă pe dinăuntru?
– Da, e frumoasă, zic.
– Și cum e, e așa cu amfiteatruri și cu Mc Donalds, cum zic ăștia?
– … păi la bibliotecă nu sunt amfiteatre, dar au săli de lectură….
– Așa da, dar ziceau că o face și cu cafenele și restaurante, să te duci acolo să bei ceva… nu e așa?
– Ba da, dar deocamdată nu au deschis și restaurante, doar sălile de lectură.
– Bine, o să mă duc eu să văd ce au făcut ăia acolo. Că de 22 de ani se chinuie. Să văd de ce au fost în stare…
L-am lăsat în urmă bombănind despre câte a făcut Ceaușescu și câte n-au fost în stare „ăștia” să egaleze. La bibliotecă, intru și nu apuc bine să întreb unde se fac legitimații de acces, că mi se pornește o alarmă în cap de zici că se furase reclama Samsung de pe clădire nu alta. Mă uit înfricoșată spre cei doi paznici care îmi fac semn din mână, blazați, să merg mai departe că nu s-a întâmplat nimic. Se pare că alarma aia se declanșa când le era lumea mai dragă și programul mai spre final. Era ora 17.00. Programul la legitimații doar până la 17.30. Programul bibliotecii până la 18.00.
La legitimații, coadă. Vreo șase-șapte persoane. Care completau un formular, care stăteau cu el în mână și așteptau să le vină rândul. Eu, încrezătoare că făcusem înscrierea pe site, mă așez la coadă cu un aer de superioritate tehnică. Mergea repede. Două doamne luau formularul, buletinul, citeau numele, te puneau să stai ca la poliție în fața unui webcam care te poza și un aparat scotea cardul de acces în câteva minute.
Când ajung în față zic că am completat pe site formularul și că am doar de ridicat legitimația. Doamna 1 mă întâmpină cu un „aaa, păi nu e valabil ce ați făcut pe site, trebuie să completați aici”. Și îmi pune în brațe formularul și un pix.
– Pe site încă nu merge programul ăla de înscriere, îmi zice doamna 2.
– Păi am primit și confirmare pe email, cum nu merge?
– Zău? I-auzi dragă, zice doamna 1 către doamna 2, cică a primit email! Și ce zicea în email?
– Zicea că e în regulă, să vin să ridic legitimația. Am atașat și fotografie…
– I-auzi, înseamnă că programul a trimis emailul, că noi nu.
Un domn hâtru de la coadă completează: Programul merge, dar numai virtual 😉
Completez formularul, îl predau, îmi face poză, îmi scoate legitimația – foarte frumoasă de altfel, are pe fundal clădirea Bibliotecii, dar fără reclama Samsung de pe ea, mă întreb dacă au scos-o în photoshop – și când dă să se așeze următorul după mine se blochează aparatul. Doamna 1 zice „păi e ora 17.30, dragă, gata, de asta s-a blocat săracul, s-a terminat programul. S-o fi umplut memoria aici, îi ajunge de azi dimineață”. Doamna 2 le spune celor de la coadă că le poate face legitimații provizorii, dacă țin neapărat să meargă azi la sală, dar e vorba doar de o jumătate de oră. Mai bine să vină mâine.
De la ce oră?, întreabă oamenii de la coadă. Doamna 2 zice că trebuie să sune să vadă ce zice „tipul de la IT”, că doar el știe să golească memoria aparatului. Doamna 1 îl sună pe tipul de la IT și-i zice că s-a blocat. Tipul zice că nu e mare lucru deblocarea, că doar le-a mai învățat o dată să o facă.
– Auzi, dragă, te-a învățat pe tine cum să faci? întreabă doamna 1 pe doamna 2. Doamna 2, cu nasul într-un registru (făcea o legitimație provizorie), dă din cap.
– E, da, dar lasă mai bine vino tu mâine, continuă doamna 1 cu IT-istul. La ce oră poți să vii? De la 9? Păi nu se poate că noi venim la 10…
Doamna 2 îi face semnă că se poate și de la 9.
– Păi ce, vii tu de la 9? Doamna 2 dă din cap. Auzi, zice că poți să vii de la 9. Bine.
Bine. Pe ultima jumătate de oră zic că totuși să merg la sală și să cer cartea pentru care venisem. O sală plină cu sertărașe de cartoteci aștepta s-o cauți la cote. O doamnă la un computer stingher hălăduia pe site-ul instituției. O rog să mă ajute să găsesc Jurnalul Annei Frank. Mă întreabă de cotă, îi zic că nu știu, dar că am găsit-o pe site-ul lor și trebuie să o aibă. Dar, fatalitate, zice doamna, chiar dacă o au nu o împrumută. Cum, niciodată? Niciodată. Puteți doar să citiți la sala de lectură. Mai întreb o dată neîncrezătoare: cum să nu se împrumute cărți la Biblioteca națională?
Zic hai, totuși, să vedem măcar dacă există cartea în depozit. O caută și doamna pe site, n-o găsește. Scrisese greșit titlul. Îi atrag atenția, o ia de la capăt, tot nu apare.
– Dar care e autorul?
– Anna Frank…
– Aha, deci e jurnalul ei… !
– Chiar al ei….
Până la urmă găsește ediția din 2006, dar care nu are cotă.
– Asta ce înseamnă?
– Înseamnă că de fapt cartea nu există.
– Și atunci de ce figurează pe site-ul dumneavoastră?
– Păi pentru că ea trebuia să existe, dar nu e….
– Cum așa?
– Conform legii ar fi trebuit să ne-o trimită editura, dar nu ne-a trimis-o.
– Și nu e nici pe lista de achiziții?
– Nu, că dacă trebuia s-o trimită editura…
Să recapitulăm, așadar. Biblioteca s-a deschis, după doi ani de lucrări și o săptămână de festivisme, începută cu sfeștania Preafericitului, cu inaugurarea fostului premier MRU, cu Ziua bibliotecarului și tot tacâmul, mărețul edificiu care ne costă peste 100 de milioane de euro e deschis publicului. Publicul dă buzna. La propriu. Doamnele de la legitimații spuneau că de dimineață de la 10 tot fac carduri din alea, și că în vechiul sediu nu era atâta cerere. Site-ul instituției dă și el o aparență de funcționalitate. Îți spune că există cartea pe care o cauți, dar ea nu există. Îți spune că poți să te înscrii online, dar de fapt doar îți ia datele și te păcălește. Dacă le-aș fi întrebat azi pe doamnele 1 și 2 ce se întâmplă cu datele mele personale oferite pe site pentru legitimație sunt sigură că ar fi făcut ochii mari și, eventual, l-ar fi sunat pe tipul de la IT.
Apoi, ce bibliotecă e aia care nu dă cărți cu împrumut? Pentru că programul sălilor de lectură este – tot pe site scrie – între 9.00-16.45 de luni până vineri, în week-end e închis. România muncește, teoretic, între orele alea, nu vine să citească la sala de lectură. Iar studențimea are la dispoziție alte biblioteci, nu numai pe asta națională. Dacă e națională, de ce nu se adresează întregului popor, că de aia o plătim toți, nu? Poate vrem să ne ridicăm gradul de cultură, dar n-avem bani să-i dăm pe cărți la librării. Știu, poate că e așa dintotdeauna, dar pe mine acum mă doare, și mi se pare un pic aberant. Vouă nu?
M-am tot gândit în drum spre casă, la ce folosește ditamai edificiul, până la urmă? În afară de a fi suport pentru reclama Samsung. Și eventual gazdă pentru McDonalds și alte cârciumi, cum așteaptă vecinul Nicu. E de fapt un mall cu amfiteatruri în care să ne adunăm la o bere, o sămânță și eventual un șeptic?
Ah, și dacă tot am zis de Samsung, să vă mai zic și cum arată celebrele plasme cu care și-a „plătit” firma reclama de pe clădirea Bibliotecii. Sunt de fapt niște ecrane de dimensiuni obișnuite, ale unui televizor, prinse pe niște panouri mai mari pe care sunt reproduse picturi. Pe ecran se derulează imagini tot cu picturi. Deci avem un soi de tablou electronic în tablou static.
Care e logica agățării pe acele picturi a unor ecrane Samsung? Poate știe tot ăla care a decis să nu împrumute cărți… Și poate ne spune și nouă, că eu am obosit de atâta efort intelectual.
Ce bine că nu stau în Bucureşti, altfel aş fi căzut în capcana bibliotecilor care nu împrumută cărţi!
Am legitimaţie la Biblioteca Municipală şi la Biblioteca Judeţeană şi când am nevoie de ceva întreb bibliotecarele. Ele se uită în calculator şi îmi aduc cărţile, nu-mi cere nimeni cote (până azi auzisem doar de cote de nivel şi de cote de impozitare). Nu înţeleg de ce ar trebui să caute cititorul cotele, pentru asta au bibliotecarii calculatoare, nu pentru
Solitaire.
pentru ca la unele biblioteci sunt mai multi citiori deaodata. un singur custode/bibliotecara la x oameni. n-are cum sa stea sa le caute tuturor cartile.
cand ma duceam eu la nationala erau 7-10 oameni la sala de literatura si 2-4 la drept, fiecare putea sa ceara 3 carti deoadata (parca). ce-ar fi fost sa caute custodele cartile tututor. am fi imbatranit acolo cu totii. ca sa nu mai spun ca o carte poate avea editii diferite. mai adaugam si timpul ca fiecare sa-si aleaga o editie (ok, la drept o alegeai pe ce-a mai noua, dar la „literatura” puteai alege in functie de editura, de traducator, etc).
nici la mine in oras nu stiam de cote. cautam cartea la raft, erau asezate in dupa autori in ordine alfabetica. pt ca-l stiam pe tata, ma lasau si in depozit.
Bănuiesc că acel minut cât durează să caute o cotă se adună astfel încât să dureze o eternitate până caută pentru toţi cititorii, dar în acest caz ar putea să lase cărţile în ordine alfabetică şi să fie autoservire. Ne-am descurcat până acum să citim literele categoriilor, deci cred că n-ar fi sfârşitul lumii dacă l-am căuta pe Eminescu la litera E în loc să căutăm cote pentru ca apoi să căutăm cartea.
stai un pic, sa ne intelegem in limba romana. 🙂 cota nu e pentru bibliotecara de la sala. e pentru aia din depozit. (iti zic eu, sa cauti o anumita carte dureaza mai mult de un minut; stiu sigur de cand caut cartile in catalogul bibliotecii metropolitane 🙂 )
presupun ca acolo le e mai usr sa caute dupa co cota/un numar. or avea un raft (sau mai multe) cu carti de eminescu (sau alt autor). gateste-te putin: ai 10 carti de acelasi autor si acelasi titlu, unele pot fi exemplare identice, altele pot fi diferite (difera editura, anul aparitiei, etc) nu e mai simplu sa iei din raft fix volumul pe care il cauta clientul (codificat cumva) decat sa iei fiecare volum la mana ca sa gasesti „dreptul civil” de beleiu, aparut la bucuresti, editura all back, in 1998, de exemplu? (ma indoiesc ca all back a scos beleiu, da’ nu-mi vine acu’ in cap alta editura pentru „juridice”). sau eminescu scos de editura academiei, la chisinau, in 1897? (presupunand ca ar exista un astfel de volum 🙂 )
ps. sa lase cartile in ordine alfabetica, cu autoservire poate fi valabil pentru o biblioteca nu foarte mare.
vorbim totusi de biblioteca nationala. detine milioane de carti.
vorbim de carti catre, unele trebuie pastrate in anumite conditii de mediu, care nu se pupa cu cele dintr-o sala de lectura obisnuita, pe unde se fredoaneaza oameni toata ziua.
N-am ştiut că nu sunt pentru „clienţi” (cotele). M-am mai liniştit un pic. Cât despre mediul de stocare, am observat că la toate bibliotecile pe la care am umblat era frig. Nu ştiu cum rezistau femeile să lucreze acolo.
LOL, aşa-i când nu ştie omu’ chestii, dar are păreri bine înfipte. Am întârziat câteva luni cu comentariul, da’ e prea delicios TNH ca să-l ignor.
Deci, viitori TNH-i, aflaţi că o bibliotecă se organizează pe categorii şi subcategorii. Fiecare carte primeşte o cotă din Dewey Decimal System, apoi abia se pune „la raft” de unde s-o ia cineva. În cadrul sistemului Dewey, toate cărţile pe o anumită temă se pun împreună, şi abia apoi în cadrul cotei se sortează alfabetic. Un cititor care ar încerca să caute un anume titlu la un raft cu autoservire tot ar trebui prima dată să ştie cota cărţii respective.
Dacă ai sorta 10`000 de volume doar alfabetic, asta revine vreo 300 de cărţi ale căror autori au aceeaşi literă la începutul numelui (de fapt mult mai multe, pentru că unele litere au puţini reprezentanţi, de ex. Q sau K).
„il stiau pe tata”. ele, bibliotecarele. 🙂
acu’ numa-ntreb; p-acolo nu mai sunt xerox-uri. cand eram io tanara, la nationala era unu’ singur. avea tanti teancuri-teancuri de carti cu biletele in ele: de la pagina …la pagina. literatura n-am xeroxat niciodata, asa ca nu stiu daca s-ar fi permis copierea unei carti in intregime, la pe „juridice”, mama, mama.
la bcu era mai misto: erau mai multe copiatoare, la etajul. 4, parca. era o limita (max 3 carti odata, parca). ti le copiai singurel. pe principiul primul venit, primul servit: coada unica-se elibera un copiator, il ocupa primul de la coada.
totul contra cost. era mai ieftin la nationala, totusi.
zic pentru cazurile in care cartea exista totusi, o poti primi la sala, dar n-ai timp/chef sa stai p-acolo cu orele, zile in sir.
Vestitele tablouri „mişcătoare” sunt de-a dreptul kitch. Bleahhh!
cum deja postul cu carti e cam in spate, intreb aici pe domnii si doamnele de la club: se supara cineva daca amanam o saptamana? s-a ivit o chestie care necesita prezenta subsemnatei in alta localitate.
multumesc pentru intelegere.
Ady, eu sunt una care nu are cum să amâne. În week-end-ul celălalt nu sunt în București. Chiar nu poți modifica plecarea? Te-ar avantaja să ne vedem vineri, pe 18?
Cand eram student si inca niste ani buni dupa, si pe Spitalul CFR2(ala de langa fostul World Trade Center) trona tot o reclama la fel de mare cu Samsung si cand aveam acolo stagii/cursuri, glumeam intre noi ca mergem „la fabrica, la Samsung”………
Este o poveste inca mai savuroasa legata de cladirea BN. Inainte ca sobolanii sa haladuiasca prin subsoluri, IT-istii prin softuri, iar doamnele 1, 2, 3, 4 …pe la bufetul virtual, descaleca pe pe calul milenar, pe dindosul cladirii, pe malul sting al Dimbovitei, taman Hunor-bacsi, cu hoarda ministeriala plus alte 2-3 hoarde inchinate ministerului. Si acum sint sedentari acolo de vreo jumatate de an. Si le merge bine, odata ce au resusit (ca institutie) sa capuseze o a doua cladire culturala ridicata cu mare sirg si cheltuiala dupa 1990. Caci si ungurii nostri s-au molipsit de un romanism feroce: gustul formelor fara fond.
Este foarte prost programul. Mai ales pentru o biblioteca nationala unde, se presupune, vine si lumea din provincie sa caute prin „coletiile speciale”. Normal ar fi program sambata toata ziua.
Daca ne uitam colea la unguri – http://regi.oszk.hu/index_en.htm – Opening hours: Tuesday-Saturday 10-21
Despre faptul că a trebuit să completezi cererea din nou sau că respectiva carte n-a fost la raft n-am ce să comentez, e sub orice critica. La chestia cu împrumutul au dreptate, uite de ce nu se împrumută http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_depozitului_documente_suport.php .
E ideea de depozit legal, pe care o au doar câteva biblioteci din ţară. Adică nu e bibliotecă de împrumut. De împrumutat, te duci la Sadoveanu(municipala) sau alte biblioteci de cartier.
Da, sau la Metropolitană unde nu o au.