Cum am fost arestată în Turcia

A m scormonit, în week-end, în arhiva personală cu articole de pe la ziarele la care am lucrat. După cum știți, vreau să schimb înfățișarea blogului și o noutate va fi secțiunea cu articole/reportaje/anchete publicate de-a lungul anilor de ziarista de mine. Ele nu se mai găsesc azi pe nicăieri, chiar dacă ziarele la care am fost au arhive electronice. Așa că m-am gândit să mă îngrijesc eu de o culegere personală de texte, ca să rămână pentru posteritate 😉 Sunt modestă, știu!

Așa că m-am amuzat ieri recitindu-le după 10-15 ani pe unele. Au stângăcii, undele sunt din primii mei ani de presă, sunt destul de lungi, dar sunt bucăți din viața mea. Am ales să vă ofer în premieră, înainte de relansarea noului blog, un reportaj făcut în Turcia, cu ocazia vizitei lui Viorel Lis acolo.

El a fost singurul primar care lua ziariști după el în deplasări. Cu el am fost și la Moscova, și la Chișinău, după el am fost și la Paris, doar că acolo deja se ascundea de presă, pentru că o descoperise pe actuala soție, care-i era amantă, și se ascundea cu ea prin Paris. Dar ăsta e alt subiect.

Revenind la Turcia, a fost unica mea vizită acolo. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, în special mâncarea, dar gusturile mele erau de atunci mai vest-europene. Am fost la Istanbul și Ankara, de unde Lis și nevasta lui au fost trimiși de gazde într-un sejur de plăcere. Pe noi, ziaristele – că eram patru femei – ne-au trimis înapoi la Istanbul, de unde aveam să revenim acasă cu un microbuz al primăriei. Pe autostrada de intrare în Istanbul am avut un accident, care s-a soldat cu arestarea noastră. Despre peripeția asta și toată vizita noastră în Turcia este reportajul de mai jos.

Turcia – țara bărbaților și a tuturor posibilităților

reportaj publicat în Curierul național în 1998

Impresia românilor despre turci și țara lor se dobândește de regulă în două moduri: prin cărțile de istorie (Bayazidzii, Osmanii, Sinanii și alți sultani care în fruntea armatelor de ieniceri și spahii cotropeau bogatele noastre câmpuri cu holde aurii…) și prin “micile schimburi comerciale” postdecembriste ce au dus valuri de români la Istanbul și au adus grămezi de mărfuri – de regulă de prost gust – turcești la București și nu numai. În cadrul acelorași schimburi au venit și turcii în România, și-au deschis câte un magazin de aur, pielărie, textile sau un fast food cu Kebap și așa s-au pus bazele unei relații noi și cooperante, reciproc avantajoase.

Dacă acum, în 1998, întrebi românul mediu ce își imaginează când se gândește la Turcia, tabloul va fi cu siguranță format din lanțuri și inele din aur, costume din stambă colorată vândute de un coleg bișnițar, în două rate, la serviciu, ceva produse electrocasnice cu mărci celebre dar contrafăcute în Turcia și vândute pe aceeași filieră cu șlapii și costumele. Dacă această impresie nu este prea măgulitoare pentru turci, așteptați să vedeți ce imagine au ei despre România.

Femei “închise” și femei cu fuste scurte

Patru ziariste din București au plecat pe urmele primarului Viorel Lis, la Ankara. Sfaturile binevoitoare au venit și din partea colegilor din țară – nu vă îmbrăcați prea “democratic”, nu vorbiți tare, nu atrageți atenția, nu vă lăsați conduse de români binevoitori în locuri dubioase, nu vă uitați la bărbați pe stradă – dar și din partea oficialilor români aflați la post în Istanbul sau Ankara – “aici în Turcia este democrație, dar nu prea poți să faci ce vrei. Regulile lor sunt destul de inflexibile, pentru străini și pentru români în special”.

În drum spre Istanbul, spiritul nostru democratic de femei independente și europene se cam înmuiase. Prima seară, însă, nu a fost deloc așa cum ni se spusese. Românul plecat în Turcia cu “bizniz” nu este câtuși de puțin surprins de furnicarul de talcioc al Istanbulului. Este chiar încântat. Turistul, însă, obosește repede în aglomerația de case și străduțe în pantă, în căldura înăbușitoare și umedă asortată cu mirosuri de mare, de kebap, de baclava sau alte delicii gastronomice musulmane.

Privirea este frapată de imaginea femeii “închise” – acoperită toată în voaluri negre, de nu i se văd decât ochii – care pășește smerită întotdeauna cu un pas în urma bărbatului. Pe aceeași stradă, alături de femeile “închise” poți să vezi și fete cu fuste foarte scurte sau cu rochii cu bretele. Sunt tot turcoaice, dar au avut norocul unei familii cu vederi liberale. Un tricou cu bretele într-un magazin relativ pretențios este, însă, cel mai ieftin articol de îmbrăcăminte. Pentru că nu sunt prea mulți clienți dornici să-l achiziționeze.

Toate astea la prima vedere, în două ore, cât am defilat în susul și în josul unui fel de “Lipscani” turcesc, aglomerat până la sufocare de plimbăreți autohtoni sau turiști, ieșiți la aer între 9.00 seara și până după miezul nopții. Spre mirarea, dar și ușurarea noastră nici unul dintre pericolele prevestite în țară nu ni s-a arătat. Încă.

Ferentari de Istanbul

Pentru cine se așteaptă să intre în Turcia și să se împiedice de omuleți cu fes și șalvari, care stau și beau ceai pe marginea drumului, autostrada Edirne – Istanbul – Ankara este o adevărată revelație. După traversarea unor șosele bulgărești care te fac să-l ridici la rang de Dumnezeu pe ministrul Băsescu cu taxa lui cu tot, autostrăzile turcești sunt desprinse parcă din altă lume. În plus, nici un centimetru de pământ de pe o parte sau alta a autostrăzii nu a rămas la voia întâmplării. Peisajele încântătoare – serpentine montane alternând cu golfuri și poduri peste “ochiuri” de mare – și lucrările de îmbunătățiri funciare, demarate de pe vremea lui Ataturc, au făcut din Turcia o puternică atracție turistică.

Urmează a doua revelație. Ankara. Unii sunt de părere că este un oraș lipsit de personalitate, în comparație cu Istanbul. Dar cele două nu suferă comparație. O fi având Istanbul-ul acel aer exotic, de oraș întins pe două continente, dar luat la bani mărunți acum se cam află în ruină. Da, podurile peste Bosfor au un farmec inegalabil, de loc pe care parcă ai vrea să-l închizi într-o cutie și să-l iei cu tine acasă, pentru contemplări ulterioare, dar dincolo de aceste maestuoase poduri? Sunt cartiere întregi de case sărăcăcioase, mâncate de igrasie și timp, unele din ele au rămas numai schelete exterioare, cărămizi nude întinse la soarele european sau asiatic. În Istanbul găsești la tot pasul astfel de clădiri, flancate de câte un colos de oțel și sticlă ce adăpostește cine știe ce firmă celebră.

Emblematic pentru starea de degradare a Istanbulului este Fanarul. Și România are „reprezentanța” ei acolo, un fost palat al lui Dimitrie Cantemir, evident ruinat, pe care statul turc nu vrea să ni-l restituie. Fanarul arată acum mai rău decât Ferentariul nostru, în dimensiunea lui cea mai neagră.

Ankara- un oraș occidental de la oameni până la chirii

Până și Palatul sultanilor, Topkapi – aflat acum ce-i drept în renovări – este o ruină, judecând după coridoarele și sălile meschine și prăfuite ale celebrului Harem. Excepție fac, poate, porțile impunătoare de la intrarea în palat și apoi în Harem. Unde or fi oare bogățiile și strălucirea curții marelui Imperiu Otoman, despre care scria în cărțile de istorie? E drept că o parte din bijuteriile și obiectele care au aparținut celebrităților vremii se află expuse în alte săli, dar asta nu atenuează cu nimic dezamăgirea pe care o simți când pășești, spre exemplu, în modesta sală de primire a sultanului. Excepție de la degradare fac moscheile (geamiile, pe limba lor) care cel puțin în interior etalează luxul candelabrelor și al frescelor remarcabile.

Ankara este cu totul altceva. Străzi largi, clădiri moderne, un oraș în care totul, de la oameni la chirii, are iz occidental. S-a păstrat și aici vechea cetate a Imperiului Hitit, ca un loc șic în care poți să servești o cină rustică. Municipalitatea din Ankara se mândrește cu numeroasele poduri și pasaje rutiere care descongestionează circulația infernală a milioanelor de autovehicole, dar și cu parcurile și fântânile arteziene (peste 100), toate amenajate în ultimii patru ani, de când în fruntea primăriei se află Melih Gokcek.

Pe lângă un cult puternic al conducătorului, turcii din Ankara mai au și obsesia depășirii unor recorduri: au cea mai înaltă fântână arteziană din lume, au construit cea mai mare moscheee din Turcia, și-au făcut cea mai mare stație de epurare a apelor din Europa, construiesc anual 50.000 de apartamente noi pentru cei peste 3,5 milioane de locuitori ai orașului și pentru toate astea sunt ajutați de miliardul de dolari buget anual, dar mai ales de dorința de a construi, insuflată de “tătucul” lor, Ataturc, întemeietorul Turciei moderne.

Natașa

Primarul Viorel Lis a beneficiat la Ankara de o primire demnă de un domnitor care nu și-a lăsat țara cotropită de turci. Plimbări pe la cele mai mari realizări ale administrației Gokcek, cine fastuoase în locuri exotice, focuri de artificii, concerte de muzică folk și chiar imnuri în cinstea “Bașkan-ului” (primar) de la București. Copiii turci i-au sărutat mâna primarului nostru, în același mod în care au făcut-o cu primarul lor. Întreaga delegație română – inclusiv ziariștii – a beneficiat de altfel de ospitalitatea desăvărșită a municipalității Ankarei.

E drept că în primele zile câțiva dintre turcii care se ocupau de delegația română ne-au făcut avansuri transparente – celor patru ziariste – dar până la plecare ne-am lămurit reciproc că impresiile noastre au fost greșite. Pentru că piața prostituției în Turcia este asigurată în proporție covârșitoare de tinere provenite din Rusia, Polonia sau România, în ochii bărbatului turc orice româncă, poloneză sau rusoaică este o posibilă “Natașă”. Un director din primăria Ankarei, spre exemplu, s-a arătat indignat că într-o seară, în timp ce se afla la un hotel dinIstanbul, i-au bătut la ușă două românce minore care tocmai îl distraseră pe un alt oaspete al hotelului. Atunci turcul – de altfel familist convins, dar cu vederi destul de liberale – și-a format o impresie despre românce în general nu prea măgulitoare.

“Ferește-l pe cel din față” – singura regulă de circulație a Turciei

După primirea atât de călduroasă de la Ankara, întoarcerea la Istanbul a fost ca un duș rece. Probabil că cineva acolo sus – Dumnezeu sau Alah – a arajat să simțim pe pielea noastră ce înseamnă să fii femeie și româncă în Turcia.

O particularitate a turcilor este felul cam iresponsabil în care își conduc mașinile. Principala lege a șoferului turc este “ferește-l pe cel din față”. Asta nu-i împiedică să se bage oricând în fața “celui din față” prin simpla arătare a unui deget pe geamul din stânga șoferului. Cel depășit este întotdeauna foarte înțelegător când vede un deget scos pe fereastră (ceea ce înseamnă că respectivul se află într-o mare urgență), pentru că se gândește că vreodată va fi în aceeași situație, iar cel din spate îl va lăsa să depășească, oricât de iresponsabilă ar fi manevra executată.

Șoferului nostru i-a trebui ceva timp să se obișnuiască să scoată degetul pe geam, dar după câteva zile a reușit. Ghinionul lui și al nostru a venit, însă, de unde nu ne așteptam. După ce a reușit să se strecoare teafăr în furnicarul din Ankara, a fost lovit în spate de un camion turcesc, chiar pe autostrada de intrare în Istanbul, când se pregătea să intre în oraș și redusese viteza.

O bubuitură puternică a fost urmată de o ploaie de cioburi de sticlă și o avansare forțată a mașinii noastre care ținuse loc de frâne pentru camionul din spate. Apoi șoferul nostru a coborât năuc din mașină, dar nu a apucat să-și vadă pagubele pentru că patru turci gălăgioși au tăbărât pe el și i-au administrat metodic câțiva pumni, izbindu-l cu capul de mașină. Când am coborât și noi – patru femei – și am început să fotografiem locul, spiritele s-au mai calmat, dar nu pentru multă vreme.

Un “do you speak english” timid din partea noastră a primit răspuns un potop de consoane și gesturi semnificative din partea turcilor. Nu am înțeles o boabă din turceasca lor – de altfel în cele câteva zile învățasem din amuzament doar câteva cuvinte uzuale, printre care și “mulțumesc”, iar acum nu era cazul – dar din gesturile celor patru se desprindea foarte clar mesajul: “fir-ați să fiți de străini, duceți-vă în țara voastră, că numai necazuri ne faceți!”. Era un coșmar. Mașinile vâjâiau în jurul nostru, nimeni nu vorbea vreo limbă cunoscută, eram singuri în mijlocul ținutului musulman în care femeile nu valorează mare lucru.

Consulatul României – unica șansă

Într-un târziu a venit poliția care, evident vorbea numai turcește. În câteva minute, balanța atârna net în favoarea turcilor. Ei știau limba, știau să-i explice polițistului cum s-a întâmplat, dar mai ales știau să se dezvinovățească, deși felul în care arătau mașinile era grăitor în favoarea noastră. Deodată ne-am simțit în pericol. Marele nostru noroc a fost că la venirea în Turcia – fiind o delegație oficială – am fost întâmpinați de viceconsulul României laIstanbul, Edmond Neagoe, care ne dăduse și o carte de vizită. În româno-turco-engleză, dar mai mult prin semne, le-am explicat polițiștilor că vrem să ia legătura, prin telefonul mobil aflat la brâul polițistului, cu consulatul României. (Pe vremea aia noi nu aveam mobile) Deși era foarte clară intenția noastră, și deloc nefirească, polițiștii s-au lăsat foarte greu convinși să sune. Că acolo este Turcia și consulatul ar fi fost în România (?), că telefonul costă și că am face bine să dăm noi actele, că se ocupă ei. În fond nu a murit nimeni, iar în situații de genul ăsta se face un proces verbal, șoferii se înțeleg între ei și totul se rezolvă.

Timp de mai bine de jumătate de ceas am negociat un drept pe care orice cetățean străin ar trebui să-l aibe într-o altă țară, dreptul de a-și contacta ambasada. Dacă au văzut că nu o scot la capăt cu patru femei care se încăpățânau să vorbească în locul șoferului – doar pentru că acesta nu mai era în stare să scoată nici un sunet – și de disperare vorbeau și toate odată, polițiștii s-au îndurat și au contactat Consulatul Român. Românul de la capătul firului ne-a sfătuit să nu dăm nici un act până când nu vine la fața locului viceconsulul român, apoi polițistul a preluat discuția și i-a explicat viceconsulului cum să ajungă la noi.

A urmat o altă jumătate de oră de așteptare, timp în care s-au perindat pe la locul accidentului tot felul de dubioși. Unul a încercat să medieze conflictul – deși nu și-a declinat identitatea – spunând că dacă îl plătim pe șoferul turc totul se aranjează. Apoi a mai venit o mașină de poliție, cu un gradat cu ceva mai multe stele pe umăr. Acesta a dat de înțeles la început că știe engleza, după care nu a vorbit decât turcește. S-a arătat mirat că insistăm să vină consulul român, când incidentul ar putea fi rezolvat foarte repede de ei.

Atunci am încercat să-i arătăm pe viu cum s-au purtat turcii cu șoferul nostru, imediat ce acesta a coborât din mașină. Mare i-a fost mirarea polițistului când s-a trezit cu mâna unei ziariste românce în beregată. Demonstrativ, firește. Relaxat, omul a început să râdă – deși înțelesese foarte bine ce vroiam să-i arătăm – a făcut-o probabil nebună, pe limba lui pe româncă, apoi l-a admonestat părintește pe șoferut turc. Deja situația nu mai era atât de simplă, pentru că polițiștii au înțeles că noi avem pretenția ca turcul să fie arestat pentru agresiune.

Un român cu patru “fete” a fost arestat la Istanbul

Trecuse mai bine de o oră de când se întâmplase accidentul, iar de la consulatul nostru nu venise nimeni. Mai târziu am aflat că, neștiind cine suntem – era doar un bărbat cu patru femei românce care au făcut un accident – o funcționară de la consulat a crezut că este vorba despre încă un pește care a dat de necaz cu “fetițele” lui venite la muncă în Turcia. Cam așa ne-au văzut și polițiștii, care se pare că intenționat l-au ghidat greșit pe viceconsului nostru, ca să nu ajungă la locul accidentului. Sub pretext că ne conduc ei la consulat, polițiștii ne-au escortat la cea mai apropiată circă de poliție, undeva în Fanar – am aflat mai târziu – unde am luat toate explicațiile de la capăt.

Ceea ce se întâmpla acolo semăna deja cu o arestare, sub pretext că am refuzat să prezentăm pașapoartele poliției. Evident că nici aici nu știa nimeni limba engleză. Mai mult, privirile celor câțiva funcționari ai poliției spuneau exact ceea ce gândesc despre noi. Eram patru femei, tinere, îmbrăcate în pantaloni scurți și tricouri – pentru că afară erau 40 de grade – iar șoferul nostru era deja un om terminat psihic. Unul dintre polițiști ne-a privit cu scârbă și atât cât am înțeles din turceasca lui s-a declarat mult prea superior ca să stea de vorbă cu niște femei. În Turcia o femeie nu are voie niciodată să vorbească înaintea bărbatului ei, iar dacă are acest tupeu poate fi omorâtă de soțul ei sau de rude ale acestuia.

Feministele din noi s-au îndârjit. Am continuat și aici să susținem că nu prezentăm actele decât la venirea consulului nostru. Patru polițiști ne priveau amuzați cum ne agităm, în timp ce pe birourile lor stăteau câteva telefoane ce puteau fi folosite pentru apelarea consulatului. Nimeni nu catadixea, însă, să facă ceva. După câtva timp ni s-a dat voie să sunăm din nou la consulat, unde secretara era disperată că ne pierduse și pe noi, dar și pe viceconsul care ne căuta undeva, pe autostradă.

Totul e bine când se termină cu bine

Într-un târziu a trecut pe stradă un român care știa turcește. Polițiștii l-au adus în secție să ne servească de interpret. Omul a ascultat ambele variante și ne-a spus că polițiștii își bat joc de noi, că au înțeles foarte clar că șoferul lor nu a avut frâne, dar că vor să ne facă pe noi să plătim pentru asta.

Accidentul s-a produs la ora 15.30, iar acum era deja 18.30. S-a schimbat tura la poliție și funcționarii au început să vină în pelerinaj în locul în care așteptam noi să se întâmple ceva. Unii dintre ei se dădeau amabili și ne întrebau în engleză ce s-a întâmplat, apoi parlamentau cu colegii lor în turcă. În timpul numeroaselor explicații am ajuns chiar să le arătăm acordul de înfrățire semnat de primarul nostru cu primarul Ankarei, ca să le dovedim că nu suntem ceea ce părem în ochii lor. Polițiștii au râs și ne-au numit la mișto “bașkan” (primar în limba turcă).

Pe la ora 20.00 a dat Dumnezeu și a ajuns la poliție viceconsulul nostru. Neagoe făcuse turul autostrăzii de mai multe ori și fusese chiar trimis acasă de un echipaj al poliției care îi spusese că nu s-a întâmplat nici un accident cu vreun român. A fost momentul în care întreaga atitudine a polițiștilor s-a schimbat în respect mieros. Vai, dar de ce nu am avut încredere în ei? Că turcii lor, când vin în România au mare încredere în autorități. Că nu vroia nimeni să ne păcălească, chiar dacă la un moment dat șoferul nostru fusese pus să semneze că era sub influența alcoolului.

Din pământ a apărut și un translator în limba engleză, deși viceconsulul nostru vorbea turcește. Șoferul turc s-a repezit și i-a pupat mâna șoferului nostru, când a auzit că nu vrem să fie arestat, ci doar să ni se repare mașina. Deodată turcul avea și asigurare CASCO și nu mai era nici o problemă cu reparațiile mașinii noastre. Se făcuse ora 22.00 când am ajuns în sfârșit la hotel. Ne-am despărțit de polițiștii care ne ținuseră companie timp de jumătate de zi cu un “mulțumesc” spus cu năduf în limba turcă.

 “No problem! Bizniz!”

După aproape o lună de la incident totul pare amuzant. În momentele acelea și câteva zile după, până când am ajuns în țară, am stat cu frica în suflet la fiecare oprire a poliției turce sau bulgare. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu ar fi fost Consulatul Român la Istanbul? Edmond Neagoe ne-a spus că sunt destui români care își lasă oasele prin Turcia fără ca nimeni să știe că ei au trecut pe acolo. Sunt mulți care lucrează la negru și în loc să fie plătiți sunt omorâți de turci. Multe românce, poate prea multe, cad pradă mirajului unor câștiguri iluzorii pe piața prostituției în Turcia și sfârșesc la fel de prost. Alții sunt închiși, iar detenția în Turcia este ucigătoare prin izolarea la care sunt supuși deținuții străini, din cauza condițiilor impuse de organismele internaționale.

Consulatul României încearcă să țină loc de mamă și de tată românilor ajunși în Turcia, dar nu este deloc simplu. Pentru că banii de la buget sunt, ca peste tot, insuficienți, dar și pentru că problemele puse de prezența într-o țară în care românii “călătoresc” masiv sunt inedite. Un român din consulat spunea că Turcia este o țară plină de bărbați care sunt dispuși să-și cheltuiască ultimul ban pentru femei, dar nu pentru cele de acasă.

Turcii sună la Consulatul României și întreabă, spre exemplu, cât costă o româncă. Alții întreabă cât costă un pașaport. Totul în Turcia se rezumă în ultimă instanță la comerț. Pentru asta au nevoie de relații de cooperare cu România, o țară și o piață de desfacere cu multe posibilități. Pentru definirea acestei filosofii de viață, comercianții turci au o expresie care spune totul: “No problem! Bizniz!”.

Etichete: accident, Ankara, Istanbul, Turcia, vacanta, Viorel Lis