Dorul de România

Când locurile și lumea așezată în care ai fugit de România nu-ți mai par atât de importante, o nostalgie inexplicabilă pentru țara asta mizerabilă din care ai plecat ți se livrează lunar, odată cu pensia.

Un fost coleg de-al mamei, fugit în America prin anii 80, a reluat legătura cu ea de curând și i-a trimis pe email mai multe albume cu fotografii din călătoriile lui. Omul a ieșit acum la pensie și probabil e atins și de nostalgia tinereții, a locurilor natale, a foștilor colegi, prieteni. O sună pe mama și stau cu orele la discuții. Ieri am fost la ea ca să-i arăt pozele trimise de colegu. Era și prietenul ei acolo și cum amândoi îl cunoșteau – au lucrat împreună în aceeași întreprindere socialistă – a fost foarte amuzant pentru mine să stau între ei, cu laptopul pe genunchi, și să le ascult reacțiile când priveau derularea pozelor pe ecran.

Am început cu castelele de pe valea Loarei, care au dat-o pe spate pe mama. Apoi a urmat Barcelona, le-am explicat ce era cu catedrala aia neterminată a lui Gaudi, apoi Machu Picchu, Mont Blanc și Cipru. Pozele cu peisaje au crescut nerăbdarea celor doi care așteptau să-l vadă și pe el, colegul, cum mai arată el după 30 de ani? Când l-au văzut prima dată nu l-au recunoscut.

El să fie? se întreba mama. Uite-l, el e!, a exclamat prietenul mamei. S-a mai împlinit, când era aici era mai slab, umbla numai la costum și cravată, acuma ia uite-l cum e, cu pantaloni scurți, cu pălărie… Turist, ce mai! Și nevasta, ia te uită, dragă, ce s-a schimbat! Dar el oare se vopsește, că prea e brunet, doar n-o fi albit deloc?

Pozele și peisajele i-au plăcut mamei, dar a rămas la final cu o nedumerire. De ce, dacă a umblat atâta prin lume și a văzut frumusețile alea, plânge când vorbește cu noi la telefon, și spune că îi e dor de țară de nu mai poate? De ce să-ți fie dor? Să te întorci tu din frumusețile alea în mizeria asta de apartament pe care-l mai ai aici?!

Omul plecase din România în anii cei mai grei ai comunismului. Avea 35 de ani. Acolo, în America, și-a împlinit cariera, familia, a făcut un copil, e și el așezat la casa lui, totul e rânduit, aranjat, pensia merge, nivelul de trai net superior celor 700 e RON pensie ai mamei, după aceeași perioadă de muncă. Și totuși, amintirile din tinerețe, glumele pe care le avea aici cu foștii colegi, rădăcinile – chiar dacă în țară nu mai are pe nimeni – îi sunt tot aici. Conversațiile telefonice cu mama îl întorc probabil în timp, îi redau tinerețea, au mirosul anilor în care patria era doar conceptul ăla abstract care ți se băga pe gât la orele de îndoctrinare. Și probabil nu simți nevoia asta acută de întoarcere la matcă decât când ai prea mult timp de reflectat de la o pensie la alta.

*Poza e de aici.

 

Etichete: , , ,

24 comentarii la “Dorul de România” Subscribe

  1. ZUZU 15/05/2012 at 17:38 #

    fiecare are parerea lui despre dorul de tara, de locurile copilariei/tineretii, de oamenii dragi… eu zic mereu ca avem tara pe care o meritam, si aici doar cine nu vrea nu se descurca 🙂
    inteleg oamenii cu dor de romania, ii inteleg si pe cei carora nu le e dor, DAR eu personal cand am avut de ales intre OAMENII MEI sau lucrurile mele, am ales OAMENII…

  2. blo 15/05/2012 at 22:58 #

    mie inca nu mi-e dor. chiar m-a intrebat cineva acum 2 zile daca regret ca am plecat din tara, si am spus ca nu am regrete, ar fi stupid sa am!
    sunt doar trista pentru ca a trebuit sa plec de acolo ca sa pot trai in liniste.
    pentru ca pe mine in Bucuresti si in Romania in general, ma omora zgomotul ala continuu: caini latrand, vecini vorbind tare sau batandu-se, manele la vecini, manele in masinile de pe strada, curse de motoare prin fata casei, masini de pompieri cu sirena pornita la 3 dimineata cand nu era nici naiba pe strazi, bormasini zi si noapte, golani pe banca in fata blocului band pana dimineata.. pe mine toate astea ma daramau psihic, zilnic.
    sunt trista pentru ca trebuie limba in care gandesc eu, nu este limba in care vor gandi copiii mei, sunt trista pentru toate poeziile care pe mine m-au incantat, si care suna atat de bine in romana si complet mizerabil in germana..
    cica fiecare din noi poarta in compozitia chimica elemente specifice solului tarii in care s-a nascut. poate ca e de vina doar chimia pentru dorul unora 🙂

  3. cata 17/05/2012 at 03:22 #

    dupa 6 ani nu simt nici urma de dor

  4. PAUL 14/06/2012 at 12:28 #

    Fie pîinea cît de rea tot mai bine este în țara ta ……

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉