M ama lui Michael Jackson, invitată la CNN serile trecute. Moderatorul o întreabă dacă consideră că soțul ei a fost prea sever cu copiii, așa cum s-a plâns chiar Michael când trăia. Doamna Jackson stă un pic, se gândește, și spune că pe vremea aia lucrurile stăteau altfel în educația copiilor. Dacă n-ar fi fost sever alternativa ar fi fost să se rateze. Vecinătatea în care trăiau ei i-ar fi predispus la infracționalitate și crimă. Deci sfânta bătaie de acasă, zice doamna Jackson, i-a ținut departe de căile bătătorite de alți negri din cartier și i-a propulsat în topurile muzicale mai târziu.
Doamna e convinsă că și azi metoda educativă folosită de soțul ei ar da rezultate mai bune, când multor părinți din SUA le e pur și simplu frică de copiii lor, zice ea. Dacă nu le convine ceva, copiii își amenință părinții că sună la 911. Iar Protecția copilului face restul.
Moderatorul folosește abil prilejul și o întreabă pe mama lui Michael ce crede despre acuzațiile pe care le-a înfruntat fiul ei, cu privire la presupusele molestări ale minorilor. Doamna stă iar o doime și se gândește – era foarte calmă și domoală – și spune că și ea i-a atras atenția în câteva rânduri lui Michael, că nu e bine să se expună atât cu copiii, pentru că oamenii pot înțelege greșit nevoia lui de a se juca. Și că această nevoie venea tocmai din faptul că atunci când fusese copil nu avusese timp să se joace, pentru că trebuia să muncească pentru cariera muzicală.
Și așa ajungem la subiectul pe care vreau să vi-l propun. Pentru că și eu am urât, probabil ca mulți copii, severitatea mamei, faptul că mă obliga să învăț anumite lucruri pe principiul „nu știi tu dar îți vor folosi mai târziu”. Ajunsă la vârsta la care ar fi trebuit – după unii – să am și eu copii, regret că nu am ascultat-o pe mama în anumite privințe. Cum ar fi acelea de a învăța dracului matematica aia care poate m-ar fi ajutat să am acum o meserie mai sigură decât freelancing-ul ăsta de scribălău la bucată.
Pe de altă parte, azi am admirat clip-ul ăsta, făcut foarte parșiv și emoțional de P&G pentru Olimpiadă, prin care exploatează sentimentele pe care toți le avem față de mame, fie că ne-au obligat să facem repetiții epuizante pentru performanță, fie că ne-or fi mai altoit vreo scatoalcă după ceafă când am întrecut măsura. Dacă mamele nu ne-ar fi impulsionat/obligat să facem anumite lucruri în copilărie n-am fi astăzi ceea ce suntem, nu? Poate am fi ceva la fel de bun sau poate nu, n-avem de unde să știm.
Tot astăzi o prietenă mi-a atras atenția că există și alternativa la acele mame din clip-ul P&G. Și anume mama asta. O poveste frumoasă despre un om foarte interesant. Vă invit să o citiți și să reveniți să-mi spuneți ce părere aveți? Dacă sunteți sau nu părinți, nu contează. Care credeți că ar trebui să fie atitudinea unui părinte: să îndrume copilul, să-l sprijine sau să-l oblige să urmeze o cale de care el știe că va fi bună pentru copilul lui, chiar dacă poate copilul ăla nu manifestă înclinații pentru ea? La voi în copilărie cum a fost?
P.S. Mă refer în special la mame pentru că eu cred că mama are de regulă acest rol în a modela, direcționa, obliga copilul să facă ceva anume și mai puțin tatăl. Despre tați, numai de bine. Uite cum îi zugrăvește Spiegel Online în ediția de azi, despre Ziua tatălui în Germania 🙂
N-am prea rabdare sa citesc articolul, ii cam lung. Mi-a placut reclama si mi-a adus aminte de china, unde din studentii pe care ii aveam la engleza, cam 90% daca nu mai amult studiau la dubla diploma pentru ca asa voiau parintii lor. acum imi dau seama ca nu era nici macar resemnare, gen „naspa pentru mine, da’ n-am ce-i face”, ci pentru ei asa era situatia, deci o acceptau fara prea multe intrebari si comentarii.
eu o sa stau dupa capul lor sa faca scoala, cel putin un sport fizic si sah in plus. nu m-as baga sa ii „indrum” sper anumite meserii, dar stiu ca de invatat o sa invete, ca sa poata alege ce scoli vor ei mai incolo. vreau sa le dau gust pentru toate subiectele (mie acu imi pare rau ca am lasat balta mate, fizica, chimie) si sa le aleaga pe alea care li se potrivesc mai bine, fara a le neglija total pe celelalte.
pentru mine conteaza enorm sa inteleaga ca tot ce fac la scoala e important pentru dezvoltarea lor, pentru a se bucura de tot ce este bun in viata si pentru a-si asigura satisfacerea a cat mai multor dorinte/vise /placeri. daca ii mai ajuta si pe ceilalti, ar fi perfect:)
deci e clar, o sa stau dupa curul lor sa invete pana le iasa pe urechi, indiferent de ce ar zice psihologii si datatorii de parieri:)
Michael este cel mai bun exemplu pt multe familii. Parintii lui i-au cerut perfectiune, prin toate metodele. Si au obtinut – MIchael a devenit cel mai bun, The King, the number one.
Si nefericit. Nefericirea lui i-a dus decesul.