La întâlnirea de sâmbăta asta o să discutăm despre Jurnalul Annei Frank. Știu deja că unii dintre voi ați fost dezamăgiți de carte. De scriitură și de lipsa de detalii despre Holocaust. Asta pentru că este probabil cea mai cunoscută carte despre Holocaust care nu vorbește despre crimele de război comise de hitleriști, ci mai degrabă despre supraviețuire, speranță, frumusețe, fericire, dragoste. Paradoxal, nu? Să reușești să spui atât de pozitiv o poveste atât de tragică până la urmă.
Cred că de vină pentru așteptările pe care le-au avut unii de la carte este întreaga industrie evreiască construită în timp în jurul Holocaustului. Filme, cărți, documentare care arată în detaliu lucruri pe care unii le-au trăit în război, dar care probabil sunt și hiperbolizate pe alocuri. Din perspectiva asta, Jurnalul Annei păcătuiește prin lipsa de „sânge pe pereți” cu care ne-am obișnuit să tratăm amintirile din război.
Mie mi-a plăcut Jurnalul. Tocmai pentru că e atât de real, scris la cald, sincer, la prima mână. Ce poate fi mai autentic de atât? La început pare stângaci, școlăresc, infantil. Dar până la urmă asta este, jurnalul unei fete de 13-15 ani care povestește cu ochii și mintea ei prin ce trece familia ei, silită să se ascundă de nemți în Amsterdamul ocupat. Pe măsură ce intri în el și în sufletul Annei te redescoperi pe tine, adolescentul. Câți dintre noi n-am simțit la 14 ani că ne urâm părinții, că suntem neînțeleși, că vrem să fim liberi, de capul nostru, că felul în care gândim noi e mai bun decât modul în care ne încorsetează familia?
Eu una mi-am amintit de multe din stările mele de agregare din adolescență, ba chiar am văzut în Anne o tânără mult mai matură decât eram eu la vârsta aia. Cu vederi mult mai liberale, emancipată, cu un optimism inexplicabil pentru cineva silit să trăiască doi ani închis într-o anexă, dormind într-o cameră cu un bărbat străin și nesuferit, mâncând numai cartofi și fasole, trecând prin spaime și speranțe deșarte timp de doi ani numai ca să moară stupid, de tifos, cu două săptămâni înainte de eliberare.
M-a frapat cât de matură era Anne la 15 ani când, descoperind pentru scurtă vreme ceva ce seamănă cu prima dragoste, primul sărut, descoperind și descriindu-și amuzant feminitatea și organele genitale, ei bine, în mijlocul acestui vârtej hormonal prin care toți am trecut la vârstele alea, ea nu-și face planuri legate de Peter, ca viitor soț sau iubit, ci își proiectează dorințe ce țin de împlinirea profesională. Nu visează să ajungă nevastă ca maică-sa sau ca doamna van Daan, ci să fie scriitoare, jurnalistă, să descopere lumea și să contribuie la emanciparea femeii. Anne cea de 15 ani din 1944 gândește mai logic și mai matur decât multe din femeile emancipate de azi. Cu siguranță ar fi devenit ceva important dacă ar fi trăit. Poate că jurnalul ei n-ar mai fi avut atâta succes dacă ea ar fi supraviețuit războiului, dar ce om valoros ar fi câștigat omenirea dacă ar fi fost așa.
Eu zic că e o carte care merită citită, care vă predispune la introspecții mai mult decât vă oferă o privire asupra Holocaustului. Nu este o carte despre război, ci despre un mod de a vedea viața. Probabil că acest fragment din jurnal e emblematic pentru asta: „Eu și mama gândim diferit. Sfatul ei în fața melancoliei este: <Gândește-te la toată suferința din lume și fii recunoscător că nu ești parte din ea>. Sfatul meu este: <Încearcă să surprinzi fericirea din interiorul tău: gândește-te la toată frumusețea din tine însuți și din tot ceea ce te înconjoară și fii fericit.>”
Asta era adolescenta Anne Frank. Găsiți mai multe despre ea, familia ei, întreaga industrie creată în jurul acestui jurnal – unica dovadă a existenței ei până la urmă – și detalii despre cum puteți să-i vizitați muzeul din Amsterdam pe site-ul special creat. Îmi pare rău că atunci când am fost la Amsterdam nu am știut despre Anne Frank, dar cu prima ocazie când ajung pe acolo o să caut Anexa.
Până atunci, noi clubiștii ne vedem sâmbătă, la orele 18.00 fix, la Livada cu vișini, ca să facem schimb de impresii despre Jurnalul Annei Frank. Vă aștept la terasă, masa de opt persoane e rezervată pe numele meu. După ce ne săturăm de carte poate dăm o fugă în Parcul Carol, unde se aprind multe lumânări pentru Festivalul luminii. S-ar putea să fie o priveliște interesantă după Anne Frank, nu credeți?
Eu gasesc jurnalul mult mai dramatic in aceasta varianta, decat daca avea „sange pe pereti”.
Nu am avut curaj sa vizitez Anexa.
Și mie mi se pare suficient de dramatic să citești ce gândea și ce planuri își făcea fata asta cu numai câteva luni înainte de moarte. Mă întrebam dacă optimismul ei s-o fi păstrat până la final
Nu as vrea sa fiu circotas. Este o carte care nu ar trebui sa lipseasca din nici o biblioteca(stiu ca am scris incorect din punct de vedere al AR :)), dar, ea a fost „imbunatatita” dupa descoperirea jurnalului.
Te referi la faptul că prima publicare a fost un pic cenzurată de tatăl ei? După moartea lui au fost adăugate și astea.
Sambata arata ploaie, maxima de 24 de grade… oare daca o sa fie cazul sa intram inauntru or fi locuri? Sa va luati si o șubă, preventiv…
Despre festivalul luminii, idem, numa sa nu ploua si sa nu bata vantul…
Da, sper să nu fie cârciuma așa de full ca să nu avem loc înăuntru 🙂 Festivalul luminii se va stinge probabil
Am vizitat eu muzeul ei din Amsterdam si o perioada dupa aceea am fost abonata la newsletterul lor, trimiteau tot timpul informatii noi despre ce au mai facut, ce mai pun la cale. Sunt foarte bine organizati, iar experienta acestei vizite te pune un pic in umbra, te face sa ti-o imaginezi si mai bine pe Anne cea de 15 ani si universul ei.
Elena, te așteptăm la clubul cărții dacă vrei să discuți despre carte 🙂
Cititi si cartea – Se numea Sara de Tatiana de Rosnay. Merita.