O nuntă, un drum, o înmormântare

În căutarea tatălui meu și a sensului vieții.

Pe tata l-am cunoscut foarte puțin spre deloc. S-au despărțit când eu aveam șase luni, l-am văzut pentru scurtă vreme când aveam 7-8 ani, apoi la 14 ani l-am sunat ca să-i amintesc – la indicația mamei – că are o fiică posesoare de buletin de identitate. N-am socializat mai mult de patru-cinci ori în toată viața mea cu el. Nici el nu a fost dornic, nici eu n-am știut să trec peste influența mamei care – ca multe femei divorțate – și-a întors poate fără să vrea copilul împotriva propriului tată. Apoi m-am luat cu viața și am pierdut complet din vedere faptul că am un tată. Acum ceva vreme pe mama a apucat-o grija pentru cum o să fac eu succesiunea după moartea ei. Și așa am ajuns din nou la tata. La nevoia juridică de a-l găsi.

Ultima dată când mama auzise de el – cu 15-20 ani în urmă – se retrăsese în satul lui natal, undeva în Moldova, la poalele Ceahlăului. Am sunat într-o zi la primărie și am întrebat pur și simplu de el. Aș fi putut s-o fac oricând, dar n-am făcut-o decât acum. La doi ani după ce a murit. Mâine de dimineață trec munții ca să-i găsesc măcar mormântul. Și câteva rude despre care am aflat că mă așteaptă acolo, la Poiana Teiului, dornice să mă cunoască. Și să-mi povestească despre tata. Mă aștept să aud ceva diferit față de ce mi-a povestit mama.

***

Îmi pare tare rău că am lăsat timpul să treacă, și odată cu el am trecut și eu, indiferentă, pe lângă un om pe care ar fi trebuit să-l cunosc. Poate mi-ar fi plăcut, poate nu, nu mai am de unde să știu. Înainte să ajung în satul lui m-am oprit la Bistrița, la nunta unei prietene. Și aici am aflat ce înseamnă cu adevărat o familie. Numeroasă, cu mulți frați, veri, unchi, nepoți. Chiar dacă sunt toți împrăștiați în lume – nu numai în România – știu să țină aproape în spirit, să se adune la un loc cu drag, la nunta, botezul, bucuria unuia dintre ei. Demult, poate niciodată n-am mai participat la o petrecere așa frumoasă. Dacă ar trebui să se facă un minister al ospitalității și al organizărilor de petreceri, familia asta ar trebui pusă titulară. Oamenii ăștia știu să organizeze o nuntă și să te facă să te simți bine. O calitate care în familia mea s-a concentrat, din păcate, în abilitatea femeilor de a organiza înmormântări.

Am simțit aseară la nunta asta ce înseamnă cu adevărat o Familie. Și i-am invidiat puțin pentru că se au unii pe alții și că sunt împreună. Pentru că atunci când s-a împărțit manualul de utilizare al dragostei se pare că numai unii au fost norocoși să pună mâna pe el.

Mâine pornesc din Bistrița, pe valea ei, spre Bicaz, unde o să-mi întâlnesc cealaltă jumătate a familiei mele. O să fie un drum de trei ore, sub un cod galben, necunoscut și destul de complicat. Dar am reușit eu, vineri, să conduc zece ore de la București la Bistrița, fără evenimente. Oi reuși să ajung să-mi găsesc și rădăcinile, dacă tot le-a venit timpul. Când voi ajunge și acasă înapoi, întreagă, o să vă povestesc cum a fost și ce am aflat. Despre tata, despre mine, și despre familia mea. De ce noi nu am fost așa de norocoși.

Etichete: , , ,

20 comentarii la “O nuntă, un drum, o înmormântare” Subscribe

  1. Madalin 30/05/2012 at 22:26 #

    Nu stiu ce e mai trist: moartea tatalui sau deturul prin Bistrita.

    • Dollo 30/05/2012 at 22:39 #

      drumul dintre Reghin și Bistrița 😉

  2. che 31/05/2012 at 00:30 #

    mda, eu as fi preferat sa nu-mi fi cunoscut tatal…alcoolic si foarte violent nu mi-a servit decat ca exemplu negativ toata viata

  3. Motanul Intrigat 31/05/2012 at 14:24 #

    „În căutarea tatălui meu și a sensului vieții.”
    Cum, nu stii care e sensul vietii?!?:)

  4. mircea 01/06/2012 at 05:05 #

    Si totusi… familia tatului tau de ce nu te-a cautat ca sa te cheme macar la inmormintare? Moartea acopera multe diferende…

    • Dollo 01/06/2012 at 09:58 #

      Din același motiv care l-a reținut și pe tata, probabil, să mă caute. Unchiul Versace susține că m-ar fi căutat…

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Copiii proști nu ies din școli proaste, ci din părinți

Lasă și tu copiii la școală

După ce dau lunar, la grădiniță, sume cât salariul mediu pe economie, părinții se înghesuie să plătească oricât ca să-și vadă plozii înscriși „la o școală bună”, dar își păstrează intactă lipsa de disponibilitate pentru a petrece timp cu copilul lor.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.