O nuntă, un drum, o înmormântare

În căutarea tatălui meu și a sensului vieții.

Pe tata l-am cunoscut foarte puțin spre deloc. S-au despărțit când eu aveam șase luni, l-am văzut pentru scurtă vreme când aveam 7-8 ani, apoi la 14 ani l-am sunat ca să-i amintesc – la indicația mamei – că are o fiică posesoare de buletin de identitate. N-am socializat mai mult de patru-cinci ori în toată viața mea cu el. Nici el nu a fost dornic, nici eu n-am știut să trec peste influența mamei care – ca multe femei divorțate – și-a întors poate fără să vrea copilul împotriva propriului tată. Apoi m-am luat cu viața și am pierdut complet din vedere faptul că am un tată. Acum ceva vreme pe mama a apucat-o grija pentru cum o să fac eu succesiunea după moartea ei. Și așa am ajuns din nou la tata. La nevoia juridică de a-l găsi.

Ultima dată când mama auzise de el – cu 15-20 ani în urmă – se retrăsese în satul lui natal, undeva în Moldova, la poalele Ceahlăului. Am sunat într-o zi la primărie și am întrebat pur și simplu de el. Aș fi putut s-o fac oricând, dar n-am făcut-o decât acum. La doi ani după ce a murit. Mâine de dimineață trec munții ca să-i găsesc măcar mormântul. Și câteva rude despre care am aflat că mă așteaptă acolo, la Poiana Teiului, dornice să mă cunoască. Și să-mi povestească despre tata. Mă aștept să aud ceva diferit față de ce mi-a povestit mama.

***

Îmi pare tare rău că am lăsat timpul să treacă, și odată cu el am trecut și eu, indiferentă, pe lângă un om pe care ar fi trebuit să-l cunosc. Poate mi-ar fi plăcut, poate nu, nu mai am de unde să știu. Înainte să ajung în satul lui m-am oprit la Bistrița, la nunta unei prietene. Și aici am aflat ce înseamnă cu adevărat o familie. Numeroasă, cu mulți frați, veri, unchi, nepoți. Chiar dacă sunt toți împrăștiați în lume – nu numai în România – știu să țină aproape în spirit, să se adune la un loc cu drag, la nunta, botezul, bucuria unuia dintre ei. Demult, poate niciodată n-am mai participat la o petrecere așa frumoasă. Dacă ar trebui să se facă un minister al ospitalității și al organizărilor de petreceri, familia asta ar trebui pusă titulară. Oamenii ăștia știu să organizeze o nuntă și să te facă să te simți bine. O calitate care în familia mea s-a concentrat, din păcate, în abilitatea femeilor de a organiza înmormântări.

Am simțit aseară la nunta asta ce înseamnă cu adevărat o Familie. Și i-am invidiat puțin pentru că se au unii pe alții și că sunt împreună. Pentru că atunci când s-a împărțit manualul de utilizare al dragostei se pare că numai unii au fost norocoși să pună mâna pe el.

Mâine pornesc din Bistrița, pe valea ei, spre Bicaz, unde o să-mi întâlnesc cealaltă jumătate a familiei mele. O să fie un drum de trei ore, sub un cod galben, necunoscut și destul de complicat. Dar am reușit eu, vineri, să conduc zece ore de la București la Bistrița, fără evenimente. Oi reuși să ajung să-mi găsesc și rădăcinile, dacă tot le-a venit timpul. Când voi ajunge și acasă înapoi, întreagă, o să vă povestesc cum a fost și ce am aflat. Despre tata, despre mine, și despre familia mea. De ce noi nu am fost așa de norocoși.

Etichete: , , ,

20 comentarii la “O nuntă, un drum, o înmormântare” Subscribe

  1. eugenie 27/05/2012 at 17:30 #

    drum bun

  2. ady 27/05/2012 at 17:35 #

    nu pun la cale nicio nunta, nici alta cumetrie, dar ma gandesc din cand in cand la a mea, daca o fi sa fie, cand o fi sa fie. si incepusem ca cochetez cu ideea uneia restranse, cativa prieteni, rudele foarte apropiate (pana pe la veri primari-2 mari si lati). m-am facut sa ma mai gandesc.
    multa bafta in cautarea radacinilor. (nu prea stiu ce s-ar putea ura in cazuri d-astea 🙂 )

  3. Motanul X 27/05/2012 at 18:44 #

    Dollo, imi pare rău ca nu l-ai avut pe tatăl tau in viața ta. Totuși poți vedea jumătatea plină a paharului, ai avut-o pe mama ta lângă tine. Sunt alții care n-au „privilegiul” de a avea macar un parinte in viata lor. Drum bun!

  4. angel 27/05/2012 at 20:49 #

    „manualul de utilizare al dragostei’ ???? Macar in privinta asta, toti sint egali

  5. Alexandra 28/05/2012 at 09:08 #

    M-a impresionat ceea ce ai scris, pentru ca cel putin prima jumatate este si povestea vietii mele. Diferenta incepe pe la 14-15 ani cand am inceput sa vorbim in mod regulat si macar sa existam unul pentru celalalt, chiar daca nu chiar asa cum ar trebui sa existe o fiica pentru tatal ei (sau viceversa). Duc lipsa unei familii normale si a unor amintiri mai calde, dar este tarziu si nici macar nu ar fi depins de mine.

  6. spufi 28/05/2012 at 12:32 #

    Safe ride, Dollo, ma pregatesc deja sa ascult o poveste plina de sensuri, asa cum numai tu stii sa ne spui.

  7. Gogu 28/05/2012 at 14:27 #

    Eu, cand am inceput sa stiu de mine m-am trezit intr-o mare familie. Eram 8 in casa. 2 bunici cu 2 copii fiecare insurat si cu copilul propriu facut. Nimic nu se compara cu sentimentul ala cand stateam vara in curte pana la 9-10 seara si vorbeam toti si ne simteam bine impreuna, in familie.
    Acum, in casa au ramas doar 2. Expresia favorita a lu’ unchi-miu e „urla casa de singuratate”, dar am eu un leac si pentru asta. Doar timpul si BamBam (cum ii zice aia mica lu Doamne Doamne) sa fie cu mine.

  8. Ionuț 28/05/2012 at 17:36 #

    Mă regăsesc în povestea ta până la un moment dat. Nici eu n-am avut parte de tată, iar mama a plecat dintre noi de curând. Acum, am zile in care mă gândesc la tatăl biologic și dacă ar trebui să-l cunosc. Este al naibii de greu sa trăiești într-o „familie decimată”. Aștept cu interes să ne povestești ce ai găsit acolo. Poate o să fac și eu un drum ca al tău, dar cred că e foarte greu…Drum bun!

  9. dojo 28/05/2012 at 19:13 #

    „Nici el nu a fost dornic’, asta e cheia articolului. Un parinte adevarat LUPTA pentru copilul lui si, daca este implicat nici parintele ‘tutore’ nu-i tampit sa nu-l lase. Dar e mai usor sa-ti iei coada intre picioare si sa ignori un copil. Nu exista nicio scuza, asa cum nu exista nici in familia mea, dar cu celalat parinte pe care l-a durut nici acolo de copilul sau. Eu macar nu ma voi obosi nici macar sa caut un mormant, cand va fi cazul.

    • Motanul Intrigat 29/05/2012 at 14:00 #

      Stii, uneori e mai bine sa nu stii trecutul cu prea multe detalii. Acu 30+ ani era foarte greu de determinat cine era „tatal adevarat” al unui copil. Multi soti si-au abandonat sotiile insarcinate sau cu copii nou-nascuti pentru ca nu credeau, sau aveau mari indoieli, ca acel copil e al lor. Deci, in unele cazuri, ar exista o scuza. Foarte rar un tata isi abandoneza asa usor propriul copil doar pentru ca o uraste pe mama. Dar totusi or fi si cazuri din astea.

      • DenisaC 30/05/2012 at 10:15 #

        Inițial nu vroiam să mă bag la această discuție, dar simt nevoia să îți răspund. Acum 30+ ani era greu de făcut un test de paternitate, dar nu imposibil. A fost și cazul meu. Chiar dacă s-a dovedit paternitatea, mi s-a spus, mulți ani mai târziu că testele pot fi falsificate. Asta chiar de tatăl meu pe care, în naivitatea mea, l-am căutat ca să îl cunosc. Acesta m-a acuzat ca vreau doar să îl forțez să îmi dea o parte din avere și nu crede în motivul invocat de mine. La finalul discuției mi-a spus că, totuși, eu sunt singura din copiii lui care îi seamănă fizic. L-am lăsat să fie fericit cu familia lui, iar eu mi-am văzut de viață.

        • Motanul Intrigat 30/05/2012 at 11:54 #

          Denisa, mai traieste tatal tau? Daca da, te poti astepta sa te caute mai tarziu, cand o sa-l abandoneze copiii pe care ii recunoste acum. Daca a pus problema averii asa, are un caracter greu de suportat de cei din jur, iar copiii pe care i-a crescut probabil i-au mostenit si caracterul. „Sarea din Bucate” si „Regele Lear” nu sunt povesti fara acoperire in realitate. Oricum, astia crescuti fara tata, nu va plangeti prea mult de mila, s-ar putea sa fi fost chiar norocosi, pentru ca:
          1. Sunt unii care au crescut/cresc fara nici un parinte.
          2. Sunt unii care chiar daca au ambii parinti, ajung sa isi urasca proprii parinti.

          Eu am crescut intr-o familie „normala” dar acum am ajuns la concluzia ca nu e bine sa te lasi influentat de parinti cand esti „la casa ta”, nu trebuie sa le ceri nimic, si nu trebuie sa astepti nimic de la ei(ma refer la chestii importante). Trebuie sa-i vezi pe ei, parintii, ca pe o „alta familie” si ei trebuie sa-ti vada familia ta tot asa. Altfel apar conflicte destul de grave.

          • DenisaC 30/05/2012 at 13:09 #

            Da, trăiește. Nu știu dacă mă va căta vreodată. Și, momentan, nu prea mă interesează. Recunosc, mi-am plâns de milă în perioada adolescenței, atunci când l-am căutat, și câțiva ani după aceea.

            Acum consider că fiecare își face propriile alegeri. Și apoi trăiește cu efectele lor.

            Gândesc la fel ca tine în privința familiei. Fiecare are dreptul a da sfaturi (maxim), dar în oala ta, mesteci tu.

  10. Xanaxdoo 30/05/2012 at 11:13 #

    Dollo draga, eu am crescut intr-o familie „normala”, tata+mama+doua fete (eu mezina). Si tocmai ma intorc dintr-un concediu in care ne-am strins toti (+ginerii) in jurul mesei, si am avut din nou impresia aia, ca aparentele inseala. Sint o multime de lucruri care pot sa nu mearga bine, chiar daca parintii nu divorteaza si nu isi parasesc copiii. Cu alte cuvinte, chiar daca in ochii celorlalti aparem drept „o familie unita is fericita”, cu cit imbatrinesc, cu atit simt mai tare cit de departe am fost si sintem in realitate unii de altii, si cite si mai cite roluri jucam in jurul mesei de sarbatoare…Asa ca ma abtin sa cred in reala fericire a familiei din Bistrita (mea culpa). Imi amintesc cum barbatu-meu (venit dintr-o familie disfunctionala cu diploma) mi-a cunoscut familia pentru prima oara la o masa de Craciun. A spus atunci „a fost prima oara cind am simtit cum ar trebui sa fie Craciunul in familie”. Acum, 10 ani dupa, a invatat sa discearna aparentele, si nu mai crede nici el in Mos Craciun…

Lasă un comentariu