Am mai văzut genul ăsta de sondaj stradal și am avut aceeași dilemă: ce amintire favorită aș alege eu dacă aș fi întrebată? Și am constatat că nu-s capabilă să răspund. Nici atunci, nici acum când văd acest clip făcut în București. Dar mă minunez ce oraș frumos și cosmopolit avem noi, totuși 😉
Mi se pare prea puțin ca să mă opresc la o singură amintire, sau poate că încă nu am trăit-o pe aia care să se detașeze net dintre toate.
Voi ce amintire preferată aveți?
Care-i treaba cu cardul de fidelitate
Lecții dintr-o viață aparent irosită
Industrienacht, cum își laudă elvețienii munca
Apocalipsa AI, după Harari
De toți banii
Ce-am găsit să fie al meu
Cum și-au instalat primarul, păgânii ăștia de francezi
Vechituri
Ady: Sunt farmacii la care am card de fidelitate, altel...
Om bun: Piata se bazeaza pe statistici. De unde date pentr...
Radu: Eu am renunțat de mai bine de 15 ani la orice car...
Stelian: De mult, cu sau fara carduri de fidelitate, puncte...
Cris: Asta îmi amintește ce ochi mari a făcut o farma...
F.: Intotdeauna m-a disperat obiceiul cu “flori fura...
Lavinia: Patricia Highsmith - Talentatul.domn Ripley
W G S...
Laura V: Un pic de spice erotic :)
Octavian Soviany - Vi...
Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.
Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!
Arhitectul și proiectul – România geme de Gaudi nedescoperiți; 12 arhitecți în doi ani și al 13-lea care ne-a pus capac; Care e treaba cu proiectul casei – diferența dintre DTAC și PTh
Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.
În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.
Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia
Amintirea mea preferata vine din viitor, 20 de ani de acum, cind o sa stau la soare si o sa beau o limonada. Si o sa-mi amintesc cu placere de clipul asta ca fiind ultima zeama hipstereasca pe care o voi fi vazut in ultimii 20 de ani. O sa fie placuta; dar ma indoiesc ca am eu norocul asta.
dau o bere pe chestia asta
Daca ma iei asa repede, amintirea mea preferata e dintr-o vacanta in Croatia, cind stateam „pluta” in golful din fata casei, totul in jur era linistit si albastru, costumul meu de baie orange, si am simtit pina in strafundurile mele senzatia de bine, liniste, pace, impacare, detasare. In NLP (adica Programare Neurolingvistica), o amintire de genul asta se numeste „sursa”. Asta este „sursa” mea, si revin uneori la ea, cind am nevoie sa ma linistesc.
Hmm, vad ca nimeni nu vrea sa-si aminteasca de prima noapte(sau pentru diurni, „prima data”)! Interesant, interesant! Eu nu va spun amintirea/amintirile mele preferate ca nu m-ati crede oricum.
Ar fi bine sa se mai termine cu clipurile astea din Bucuresti cu muzica inspiring si oameni buni si linistiti – la medie Bucurestiul e un oras de cacat cu oameni de cacat.
Greu, greu. Cred ca vacanta de Paste de anul trecut, desi ar mai fi cateva amintiri la fel de placute
Prima ninsoare prinsa la munte in Piatra Craiului, intr-un octombrie. Fulgii erau mari, cadeau incet parca formau o perdea de organza… si altadata eram la mare, apa transparenta cu pestisori subtirei si aurii… si altadata urcam cu bunica un deal plin de zmeuris din care facea o dulceata mamamama… sau dulceata de cirese amare mancata… si tot asa 🙂