Pe patul de moarte

Greu de ales între cele două nevoi: nevoia de intimitate și poate egoismul omului aflat pe moarte, și nevoia familiei de a-l mai avea alături fie și numai pentru câteva secunde. Câți dintre noi am ști care e alegerea corectă? Despre obiceiul păzitul mortului și o carte grea, scrisă de William Faulkner

Cu greu, dar am citit-o. Poate că nu am fost în dispoziția necesară, dar mă îndoiesc că voi mai avea vreodată dispoziția pentru stilul ăsta mustind de metafore, comparații și alegorii al lui Faulkner. Mi-a venit în minte ce zicea Amos Oz la Ateneul Român, când spunea cum muncește el la o frază, ca să fie toate cuvintele la locul lor. „Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”.

Ei, îmi imaginez că și William Faulkner săracul o fi sucit mult frazele astea ca să-i iasă ceva de genul: „curgând înapoi, pe sub arcul celor două perechi de urechi care se scutură ale catârilor, drumul dispare pe sub căruță, de parcă ar fi o panglică, iar osia din față un mosor.” Diferența e că la el îți dai seama, nu trece neobservat că a stat mult să clocească o astfel de descriere a unui banal drum de țară, din prăfuitul sud al Americii, văzut de pe capra unei căruțe.

„Pe patul de moarte” e o carte frumoasă ca poveste, de o tristețe greu de egalat, dar prea încărcată de sensuri, deși pare o tâmpenie ce zic. Genul ăla care trebuie citit cu creionul și hârtia în mână, din care ai vrea să reții unele fragmente care te izbesc. Și totuși nu le reții tocmai pentru că sunt îndelung meșteșugite și chiar nefiresc puse în capul unor personaje simple și needucate cum sunt cele din jurul patului de moarte. „Obrazul lui Jewel se învinețește cu totul și aud dinți în răsuflarea lui”, trebuie să recunoaștem că nu i-ar da prin cap unui țăran al cărui nume înseamnă „bani gheață” și care știe foarte bine a mânui rindeaua, în timp ce meșterește la sicriul mamei lui care stă să moară. Și totuși Faulkner zice că așa gândește el.

Personajele lui Faulkner pare că au o viață interioară atât de bogată încât nu mai au nevoie să relaționeze între ele, prin cuvinte. Poate de asta se și disprețuiesc atât, deși sunt aparent o familie. Gesturile au valențe magistral explicate: „…apoi a spus pe neașteptate, îndreptându-și ochii spre mine, ca pe doi câini într-o curte străină…” Și una dintre cele mai frumoase descrieri a ideii de minciună colectivă pe care am citit-o în ultima vreme: „…acuma era de parcă noi toți am fi tras brusc înapoi întreaga chestie ca pe cuverturile de pe pat, și noi toți am fi stat, popândău, goi pușcă, holbându-ne unul la altul și zicând: ei, acum avem adevărul.”.

***

Dincolo de stilul prea elaborat pentru gustul meu, cartea mi-a mai dat ocazia să mă gândesc la un lucru despre care noi, la unul din cluburile de carte, am mai discutat. Acela al păzirii morților. Îmi amintesc că am vorbit despre asta la „Cimitirul de piane”, despre faptul că familia a lăsat bolnavul la spital și a venit acasă așteptând telefonul doctorului care le-a spus că a murit. În tradiția locurilor de unde se trage familia mea așa ceva e de neconceput. Să lași omul să moară singur, fără lumânare, e un păcat pentru care supraviețuitorii au a se căi ani la rând, în ritualuri prevăzute de canoanele bisericești. Să dai un cocoș negru la mizeul nopții dintre ani, să faci nu știu ce altă tâmpenie, ca să i se lumineze calea mortului pe lumea cealaltă.

Îmi amintesc când a murit un unchi de-al meu, fratele mamei, că am fost șocată de transformarea – cu câtva timp înainte de moarte – a omului drăguț și jovial într-un individ acru și sictirit, care ar fi vrut să nu-i mai stea nimeni în jurul patului. Ne alunga pe toți cu vorbe urâte. Cred că era sătul de priviri îndoliate înainte de a-și da sufletul. Dar la fel de mult am înțeles-o și pe mamaie, care nu s-ar fi dezlipit de patul lui – și nici n-a făcut-o – pentru că în fond își trăia acolo ultimele clipe primul ei copil, cel mai bun dintre toți. Și a trecut, într-adevăr, dincolo, cu mâna ținută strâns de mama lui, iar între ele o lumânare aprinsă.

Greu de ales între cele două nevoi: nevoia de intimitate și poate egoismul omului aflat pe moarte, și nevoia familiei de a-l mai avea alături fie și numai pentru câteva secunde. Câți dintre noi am ști care e alegerea corectă?

Apoi toată tevatura aia cu bocitul și vegheatul timp de trei zile a unui rest care nu mai păstrează, câteodată, nimic din omul pe care l-ai iubit. Poate nici măcar aspectul. Nu știu dacă e o dovadă de dragoste sau de egoism asta, dar Faulkner are o frază excelentă prin care explică această nevoie a familiei de a fi în jurul mortului: „pe când eram tânăr credeam că moartea e un fenomen al trupului, acum știu că e numai o funcție a sufletului – a sufletului celor îndoliați.

Până la urmă toată cartea asta a lui se învârte în jurul obsesiei fiecărui personaj de a îndeplini cu orice preț ultima dorință a moartei. Aceea de a fi dusă înapoi în satul natal. Dar câteodată te gândești dacă nu cumva o banală cerere a unui om este transformată aiurea într-o aberație. Din care, iată, se nasc niște capodopere literare…

***

Ca să nu moară și clubul nostru de carte – după cum zicea cineva – vom face în această sâmbătă întâlnirea pentru „Pe patul de moarte”, așa cum era stabilit. În ciuda faptului că propunătoarea cărții nu ni se poate alătura. O să-i așteptăm părerile fie în scris, fie la următoarea întâlnire, de peste o lună, la care vom avea de citit Middlesex. Așadar, doamnelor care nu ați abandonat cartea lui Faulkner, vă aștept sâmbătă la ceainăria „La Vlaicu” , de la orele 19.00.

 

Etichete: , , , , , ,

13 comentarii la “Pe patul de moarte” Subscribe

  1. Ileana Camelia 20/06/2012 at 13:00 #

    Subscriu

  2. arakelian 20/06/2012 at 14:37 #

    am citit cartea acum ceva timp. Imi aduc aminte atmosfera, bombanelile, privirile dure intre frati. Ambitia lor.
    Frumoasa carte, greu de citit autor.

  3. AT 20/06/2012 at 14:47 #

    Ai scris frumos despre carte, dar se pare ca nu te poti abtine de la deriziune cand vine vorba de traditie. Ma intreb oare ce-ar fi spus Faulkner despre aceasta atitudine. In plus, gresesti dpdv factual:. să dai un cocoș negru la mizeul nopții dintre ani nu este prevazut de canoanele bisericesti, ba chiar este condamnat sub rubrica „vrajitorie”.

    • Dollo 20/06/2012 at 15:06 #

      Serios? Și atunci preoții din bisericile rurale pline cu cocoși în noapte de Revelion fac vrăjitorie sfidând Patriarhia?

      • AT 20/06/2012 at 16:51 #

        Trebuie sa recunosc ca este prima data cand aud de asa ceva, dar mie asa mi se pare. In orice caz, canoanele bisericesti sunt documente scrise, deci daca exista un astfel de canon ar trebui o citare cu referire bibliografica.

        • Dollo 20/06/2012 at 16:58 #

          Nu sunt atât de familiarizată cu citatele din cărțile bisericești, ce știu este că bunica mea a făcut de câteva ori ritualul ăsta la biserică, pentru niște morți fără lumânare, și nu era singura care mergea cu cocoșul la biserică. Apoi am văzut recent un reportaj pe tema asta în nu știu ce biserică de sat. Deci nu e chiar o practică izolată. Nu neg că o fi o chestie perpetuată în timp ca și alte prostii pe care le mai fac babele, fără legătură cu dogma în sine, dar ele sunt întreținute și de preoți.

          • spufi 21/06/2012 at 14:29 #

            si daca prostiile babelor ar fi scrise in niste carti cum sunt ale popilor, si ar primi un nume asa mai pretentios, ar deveni ele mai putin prostii decat cele ale popilor? just my 2 cents…

          • Dollo 21/06/2012 at 14:33 #

            păi nu, dar vezi că unii fac diferența 😉 ce scrie la scriptură e pe bune 😀

  4. cris 20/06/2012 at 15:26 #

    din pacate, putini oameni din cei nevoiti sa treaca prin experienta de a sta langa cineva aflat in pragul mortii, reusesc sa treaca peste ce simt ei in acel moment si sa se gandeasca la ce simte cel ce priveste moartea in ochi si sa incerce macar sa nu-i incurce trecerea daca nu poate sa i-o faca mai usoara

  5. Motanul poliglot 20/06/2012 at 20:20 #

    „Dead people are cool!”. S-ar traduce cel mai bine prin „Mortii sunt tari!”.

  6. Irina 20/06/2012 at 23:28 #

    Voi fi si eu prezenta sambata. Intr-adevar, aveam cu totul alte planuri, dar, din moment ce am propus cartea asta, care a nascut, am vazut, atatea controverse, mi s-ar parea o totala lipsa de bun simt din partea mea sa lipsesc. Asa ca, ne vedem sambata la ora 19.

  7. arakelian 05/07/2012 at 10:43 #

    despre ritualuri bisericesti si erezii pagane – un preot mi-a povestit ca acestea se amesteca. Mare parte sunt ramasite din vremuri pagane, si ca uita ca crestinismul inseamna iubire, nu frica.
    Asta cu gaina/cocos, nu o stiam. In ce zona se face asta?

    • Dollo 05/07/2012 at 11:02 #

      Se face în multe locuri, bunica era din Buzău, însă am auzit că se mai practică și în alte zone.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Miron Radu Paraschivescu, jurnalul unui comunist fără partid

Miron Radu Paraschivescu

Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă – însemnările unui ratat oarecare din România secolului trecut. Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.