Cu greu, dar am citit-o. Poate că nu am fost în dispoziția necesară, dar mă îndoiesc că voi mai avea vreodată dispoziția pentru stilul ăsta mustind de metafore, comparații și alegorii al lui Faulkner. Mi-a venit în minte ce zicea Amos Oz la Ateneul Român, când spunea cum muncește el la o frază, ca să fie toate cuvintele la locul lor. „Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”.
Ei, îmi imaginez că și William Faulkner săracul o fi sucit mult frazele astea ca să-i iasă ceva de genul: „curgând înapoi, pe sub arcul celor două perechi de urechi care se scutură ale catârilor, drumul dispare pe sub căruță, de parcă ar fi o panglică, iar osia din față un mosor.” Diferența e că la el îți dai seama, nu trece neobservat că a stat mult să clocească o astfel de descriere a unui banal drum de țară, din prăfuitul sud al Americii, văzut de pe capra unei căruțe.
„Pe patul de moarte” e o carte frumoasă ca poveste, de o tristețe greu de egalat, dar prea încărcată de sensuri, deși pare o tâmpenie ce zic. Genul ăla care trebuie citit cu creionul și hârtia în mână, din care ai vrea să reții unele fragmente care te izbesc. Și totuși nu le reții tocmai pentru că sunt îndelung meșteșugite și chiar nefiresc puse în capul unor personaje simple și needucate cum sunt cele din jurul patului de moarte. „Obrazul lui Jewel se învinețește cu totul și aud dinți în răsuflarea lui”, trebuie să recunoaștem că nu i-ar da prin cap unui țăran al cărui nume înseamnă „bani gheață” și care știe foarte bine a mânui rindeaua, în timp ce meșterește la sicriul mamei lui care stă să moară. Și totuși Faulkner zice că așa gândește el.
Personajele lui Faulkner pare că au o viață interioară atât de bogată încât nu mai au nevoie să relaționeze între ele, prin cuvinte. Poate de asta se și disprețuiesc atât, deși sunt aparent o familie. Gesturile au valențe magistral explicate: „…apoi a spus pe neașteptate, îndreptându-și ochii spre mine, ca pe doi câini într-o curte străină…” Și una dintre cele mai frumoase descrieri a ideii de minciună colectivă pe care am citit-o în ultima vreme: „…acuma era de parcă noi toți am fi tras brusc înapoi întreaga chestie ca pe cuverturile de pe pat, și noi toți am fi stat, popândău, goi pușcă, holbându-ne unul la altul și zicând: ei, acum avem adevărul.”.
***
Dincolo de stilul prea elaborat pentru gustul meu, cartea mi-a mai dat ocazia să mă gândesc la un lucru despre care noi, la unul din cluburile de carte, am mai discutat. Acela al păzirii morților. Îmi amintesc că am vorbit despre asta la „Cimitirul de piane”, despre faptul că familia a lăsat bolnavul la spital și a venit acasă așteptând telefonul doctorului care le-a spus că a murit. În tradiția locurilor de unde se trage familia mea așa ceva e de neconceput. Să lași omul să moară singur, fără lumânare, e un păcat pentru care supraviețuitorii au a se căi ani la rând, în ritualuri prevăzute de canoanele bisericești. Să dai un cocoș negru la mizeul nopții dintre ani, să faci nu știu ce altă tâmpenie, ca să i se lumineze calea mortului pe lumea cealaltă.
Îmi amintesc când a murit un unchi de-al meu, fratele mamei, că am fost șocată de transformarea – cu câtva timp înainte de moarte – a omului drăguț și jovial într-un individ acru și sictirit, care ar fi vrut să nu-i mai stea nimeni în jurul patului. Ne alunga pe toți cu vorbe urâte. Cred că era sătul de priviri îndoliate înainte de a-și da sufletul. Dar la fel de mult am înțeles-o și pe mamaie, care nu s-ar fi dezlipit de patul lui – și nici n-a făcut-o – pentru că în fond își trăia acolo ultimele clipe primul ei copil, cel mai bun dintre toți. Și a trecut, într-adevăr, dincolo, cu mâna ținută strâns de mama lui, iar între ele o lumânare aprinsă.
Greu de ales între cele două nevoi: nevoia de intimitate și poate egoismul omului aflat pe moarte, și nevoia familiei de a-l mai avea alături fie și numai pentru câteva secunde. Câți dintre noi am ști care e alegerea corectă?
Apoi toată tevatura aia cu bocitul și vegheatul timp de trei zile a unui rest care nu mai păstrează, câteodată, nimic din omul pe care l-ai iubit. Poate nici măcar aspectul. Nu știu dacă e o dovadă de dragoste sau de egoism asta, dar Faulkner are o frază excelentă prin care explică această nevoie a familiei de a fi în jurul mortului: „pe când eram tânăr credeam că moartea e un fenomen al trupului, acum știu că e numai o funcție a sufletului – a sufletului celor îndoliați.”
Până la urmă toată cartea asta a lui se învârte în jurul obsesiei fiecărui personaj de a îndeplini cu orice preț ultima dorință a moartei. Aceea de a fi dusă înapoi în satul natal. Dar câteodată te gândești dacă nu cumva o banală cerere a unui om este transformată aiurea într-o aberație. Din care, iată, se nasc niște capodopere literare…
***
Ca să nu moară și clubul nostru de carte – după cum zicea cineva – vom face în această sâmbătă întâlnirea pentru „Pe patul de moarte”, așa cum era stabilit. În ciuda faptului că propunătoarea cărții nu ni se poate alătura. O să-i așteptăm părerile fie în scris, fie la următoarea întâlnire, de peste o lună, la care vom avea de citit Middlesex. Așadar, doamnelor care nu ați abandonat cartea lui Faulkner, vă aștept sâmbătă la ceainăria „La Vlaicu” , de la orele 19.00.
Subscriu
am citit cartea acum ceva timp. Imi aduc aminte atmosfera, bombanelile, privirile dure intre frati. Ambitia lor.
Frumoasa carte, greu de citit autor.
Ai scris frumos despre carte, dar se pare ca nu te poti abtine de la deriziune cand vine vorba de traditie. Ma intreb oare ce-ar fi spus Faulkner despre aceasta atitudine. In plus, gresesti dpdv factual:. să dai un cocoș negru la mizeul nopții dintre ani nu este prevazut de canoanele bisericesti, ba chiar este condamnat sub rubrica „vrajitorie”.
Serios? Și atunci preoții din bisericile rurale pline cu cocoși în noapte de Revelion fac vrăjitorie sfidând Patriarhia?
Trebuie sa recunosc ca este prima data cand aud de asa ceva, dar mie asa mi se pare. In orice caz, canoanele bisericesti sunt documente scrise, deci daca exista un astfel de canon ar trebui o citare cu referire bibliografica.
Nu sunt atât de familiarizată cu citatele din cărțile bisericești, ce știu este că bunica mea a făcut de câteva ori ritualul ăsta la biserică, pentru niște morți fără lumânare, și nu era singura care mergea cu cocoșul la biserică. Apoi am văzut recent un reportaj pe tema asta în nu știu ce biserică de sat. Deci nu e chiar o practică izolată. Nu neg că o fi o chestie perpetuată în timp ca și alte prostii pe care le mai fac babele, fără legătură cu dogma în sine, dar ele sunt întreținute și de preoți.
si daca prostiile babelor ar fi scrise in niste carti cum sunt ale popilor, si ar primi un nume asa mai pretentios, ar deveni ele mai putin prostii decat cele ale popilor? just my 2 cents…
păi nu, dar vezi că unii fac diferența 😉 ce scrie la scriptură e pe bune 😀
din pacate, putini oameni din cei nevoiti sa treaca prin experienta de a sta langa cineva aflat in pragul mortii, reusesc sa treaca peste ce simt ei in acel moment si sa se gandeasca la ce simte cel ce priveste moartea in ochi si sa incerce macar sa nu-i incurce trecerea daca nu poate sa i-o faca mai usoara
„Dead people are cool!”. S-ar traduce cel mai bine prin „Mortii sunt tari!”.
Voi fi si eu prezenta sambata. Intr-adevar, aveam cu totul alte planuri, dar, din moment ce am propus cartea asta, care a nascut, am vazut, atatea controverse, mi s-ar parea o totala lipsa de bun simt din partea mea sa lipsesc. Asa ca, ne vedem sambata la ora 19.
despre ritualuri bisericesti si erezii pagane – un preot mi-a povestit ca acestea se amesteca. Mare parte sunt ramasite din vremuri pagane, si ca uita ca crestinismul inseamna iubire, nu frica.
Asta cu gaina/cocos, nu o stiam. In ce zona se face asta?
Se face în multe locuri, bunica era din Buzău, însă am auzit că se mai practică și în alte zone.