Institutul Memoriei Naționale din Polonia – omologul CNSAS de la noi – a scos anul trecut pe piață un joc care se numește „Coada” și este varianta comunistă a Monopoly. În loc să învețe „valorile capitalismului veros”, jocul recreează cozile și penuria comunistă, și-i învață pe jucători cum să stea la cozi, cum să folosească cartelele pentru rații sau să cumpere la preț dublu, de pe piața neagră. Ideea institutului polonez a fost să le arate, prin joc, tinerilor din ziua de azi cum se trăia atunci. Paradoxal, sau poate nu, jocul a prins și la occidentali, pentru că s-a vândut în peste 20.000 de copii în Polonia și alte 25.000 în alte limbi – japoneză, engleză, germană, spaniolă, rusă (rușii sunt masochiști la faza asta). Jocul include și un ghid explicativ al perioadei istorice care a creat aceste practici păstrate azi doar în joc: închirierea copiilor sau a rudelor cu handicap, pentru stat la coadă și băgat în față, lăsarea locului la coadă în seama altcuiva, în timp ce tu stai la alta etc. Găsiți știrea întreagă pe France 24 și detalii despre joc pe site-ul institutului care a creat „Coada”.
Pentru că tot e recurentă tema asta, cel puțin în ultimul timp am auzit oameni vorbind despre întoarcerea la Epoca de aur și nu numai, mi se pare că polonezii au avut o idee bună – dovadă și succesul ei de piață – și mai ales forma în care ea s-a materializat cred că e de natură să prindă mult mai bine la tineri decât ar fi făcut-o orice lecție de istorie. Un beneficiu ar fi și ăla că va demitiza un pic celebrele cozi la orice, pe care occidentalii le-au mai și exagerat de multe ori. Probabil că varianta online a jocului va sparge cu adevărat piaţa.
Când i-am luat interviul lui Camil Petrescu jr. am avut această discuție, pornind de la afirmația lui cum că „oamenii stăteau câte trei zile la coadă la mâncare”. Mi-am permis să-l contrazic. În fond omul povestea din auzite – el plecase din România în 1969 – dar o spunea cu convingere și cu aerul unuia care trăise. De fapt știa la mâna a doua, iar oamenii mai și exagerau suficient cât să stârnească compasiunea.
Nu săriți, nu vreau să spăl acum imaginea comunismului, dar hai să ne amintim un pic, care mai știm cum era, dacă ni s-a întâmplat să stăm vreodată „câteva zile” la o coadă la mâncare. Eu zic că nu. Cel puțin mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Și am stat la destule cozi până în 1989.
Coada la carne de la Polar
E drept circulau bancuri, cu Dumitru Prunariu care pleacă pe lună în același timp cu mama lui care plecase după brânză. Și cel care se întorcea primul era fiul, nu mama cu brânza. Totuși, cea mai lungă coadă la care am stat vreodată a fost de… multe ore, la carne. Astea erau cozile cu cea mai mare cotă de risc. Trebuia să te așezi de dimineață, să prinzi un loc „eligibil” atunci când venea mașina cu carne. Era un Polar în cartier, la parterul blocurilor roșii (pentru cine a copilărit în preajma Stadionului național) unde de două ori pe săptămână băga carne. Se forma coada în spatele blocului – că la stradă nu era voie să fie cozi – iar când venea mașina frigorifică, îți dădeai seama dacă prinzi sau nu carne după dimensiunea camionului. Oamenii de la coadă numărau navetele care se descărcau, se știa cam câte pachete cu carne are fiecare navetă. Se dădeau maximum câte două de persoană, de aia oamenii „închiriau” copii și rude de la alții ca să poată cumpăra mai multe.
Mama reușea mereu să managerieze cele câteva pachete de carne pe care le procuram astfel cam de două ori pe lună. Câteodată apucam, câteodată nu… Dar niciodată nu a lipsit o bucată de carne din congelatorul nostru. Iar friptura de duminica avea cel mai bun gust pe care nu l-am mai regăsit în fripturile mâncate de 20 de ani încoace. E o chestie psihologică, cu siguranță.
Piața neagră era chiar acolo, în blocurile din preajma Polarului. Un văr de-al meu se însurase cu o fată din blocul ăla. Mama ei, casnică, nu făcea nimic toată ziua decât speculă. Ea și alte vecine erau veșnic primele la coadă la toate magazinele din cartier, aveau mulți copii, iar surplusul îl vindeau la suprapreț. Aveau clienți intelectuali – doctori, profesori – care nu aveau timp sau chef să se umilească la cozile alea. Pentru că erau, categoric niște umilințe, mai ales când marfa era pe sfârșite, iar coada nu.
În rest, galantarele Polarului arătau ca niște rafturi de farmacie. Curate și goale.
Coada la vată şi la hârtie igienică
Alte cozi umilitoare mi se mai păreau alea la vată (nu, nu se inventase tampax sau libresse) sau la hârtie igienică. Bărbații reușiseră să depășească orice barieră pudibondă și cumpărau cot la cot cu muierile cele două pachete de vată regulamentare (două mici sau unul mare). În glumele deșănțate ale femeilor de la coadă. Alții își purtau cu mândrie „colanul” cu suluri de hârtie igienică la gât, după ce reușeau să le cumpere. Întrebarea „de unde ați luat x marfă” pe stradă nu era deloc nefirească între doi străini. Când „apucai” orice te cuprindea o senzație de victorie comparabilă cu … nimic din ziua de azi. N-o să uit niciodată expresia mamei când sorta și programa fripturile în congelator. Satisfacția aia a ei… probabil că eu o voi avea peste câțiva ani când voi reuși să achit creditul la bancă.
Practic se stătea la coadă la orice, mai mult sau mai puțin, dar în general exista și o plasă de siguranță la țară. Mamaie avea în curte orătănii, legume în grădină, și grosul aprovizionării noastre de acolo venea. Expresia „n-a murit nimeni de foame în comunism” se baza mult și pe această piață gri, de la țară, așa cum de altfel se întâmplă și azi. Cu diferența că azi e taman invers, supermarket-urile sunt pline, iar conturile goale.
Listele de aşteptare pentru frigidere
În rest am mai stat la coadă la deodorant Farmec, la banane sau portocale, la ouă sau la alte alimente care nu se dădeau pe cartelă. Existau liste de așteptare la bunurile nealimentare de folosință îndelungată, cum ar fi: frigider, congelator, televizor, mașină de spălat, autoturism. Mama a cumpărat un frigider pe listă, de la Titan, după vreo câteva luni de așteptare. Și mai era înscrisă pe liste la un Trabant, deși nu avea banii necesari la CEC. Costa mai puțin decât o Dacie, dar cred că își făcuse socoteala că va face ea cumva rost de bani ca să-l ia, în caz că-i vine aprobarea. Televizorul color l-a luat abia după 1989, pe alte liste, de la sindicatul din întreprindere.
În rest, îmi amintesc că aveam o reală problemă, ca adolescentă dornică să mă îmbrac „la modă”, să-mi găsesc haine „altfel” decât cele din comerțul socialist. De aia înfloriseră croitoria și tricotajele „de casă”. Aveam mașină de cusut, cumpăram metraje, croiam după ureche sau din modelele din revistele Burda strecurate cumva peste graniță. Tricotam din orice fel de fir, iar mama croșeta. Orice inovație trăsnită era preluată și transformată în modă, ca și acum. De exemplu, cum se tranformau bluzele, fustele au pantalonii de duzină, din comerț, în haine „altfel”: se legau cu ațe în diverse locuri, apoi erau cufundați în vopsea, scoși, dezlegați și puși la uscat. Se obțineau pânze cu modele de cercuri concentrice în funcție de câte sfori legai. Diferența e că atunci le făceam artizanal. Acum le cumpărăm de la chinezi. Exista Fondul plastic și pânza topită. După cum existau magazinele universale, chiloții tetra și furourile din nylon.
Ca una care a trăit vremurile alea, nu am nostalgii și nici n-aș vrea să retrăiesc ceva (poate doar gustul unora dintre alimentele de atunci), deci n-aș da banii pe un joc din ăsta. Dar mi se pare bun ca să înțeleagă și alții cum a fost, să nu mai vorbească din hiperbolizările altora. Sunt sigură că fiecare a trăit poate diferit acea epocă. Mai ales în orașele de provincie aprovizionarea nu era la fel de „bună” ca în București. De aia ar fi interesant să povestiți cum au fost cozile voastre. Alea de care vă amintiți.
Azi am stat la coada la McDonalds. Ultimele mele iesiri la McDonalds au fost in Paris si Viena, iar acolo oamenii erau foarte educati, iar cozile erau respectate, randul era format in linie dreapta. Dar azi la coada de la McDonlds-ul din Sun Plaza am reusit sa ma enervez. Cozile erau construite aiurea, oamenii aranjati in romburi, dadeau navala unul peste altul, nu stiai unde este coada, si 2 care au venit mai tarziu s-au bagat in fata si au reusit sa comande inainte mea. Romanii trebuie educati sa stea corect la coada si sa respecte atat pe cel dinainte cat si pe cel din urma.
Am stat si eu la cozi, pentru a-mi ajuta parintii. Si pentru ca n-am avut norocul sa prind vremurile alea ”mai bune” dinainte de 1980, tot ceea ce se intampla mi se parea natural si firesc. Lucrurile erau simple pentru noi copiii, iar adultii nu ne invatau altceva, poate de frica sau poate din motive pe care ar trebui sa le scoatem de la ei macar acum la distanta de un sfert de secol. Adica la distanta de o generatie, ca asa se socoteste parca…Generatie care n-o sa inteleaga prin ce-am trecut noi cei dinainte decat vag, teoretic si…aproape inutil.
Imi amintesc de pungile din plastic cu ”fratii Petreuș”, acei doi pui prapaditi indesati laolalta cu niste mazare verde si alte legume (pe care lumea le arunca, de obicei, si pastra doar carnea). De felul cum militienii aia umflati si cu fețe dure – precum ale cainilor intre oi – intrau totdeauna in fata sau primeau ”pe sub mana” orice se gasea. De butoiul mare de tabla cu ulei dat pe cartela, ulei mereu foarte cald (vanzatorul il incalzea chipurile ca sa iasa usor la pompare, de fapt el fura cantitatea ramasa ”in plus” din cauza dilatarii), De mirosul placut al uleiului galben-inchis. De painea si de coada la paine, si de coltul mancat pana sa ajung acasa 🙂
Oricum as intoarce-o, coada era o scena a umilintei si umilirii, pentru ca penuria dura de mult timp si intotdeauna produsele erau insuficiente dar – ca sa vezi – de stricta necesitate, Genul ala de coada scotea mai ales raul din oameni, la fel ca aglomeratia si caldura din autobuze, astazi. Si oamenii in loc sa se revolte impotriva celor care puteau schimba ceva efectiv, tot intre ei se balacareau. Ne amintim noi mai ales lucrurile relativ placute, dar era oribil. Si nu, nu se compara cozile alea cu orice fel de coada la McDonalds…Mai trebuie totusi spus ca nu totul se procura prin statul la cozi. Zicala ”de unde muncesti de acolo mananci” se aplica pe scara larga, si trocul avea un rol major. In orice intreprindere cu profil alimentar pierderile reale erau uriase dar in mod tacit camuflate. Important era sa ai ceva pe mana, orice produs cu valoare pe piata ”neoficiala”. Furau cu vreo schema sau alta cam toti salariatii, de la al mic la al mare, sau se prevedeau prin regulament ”portite” pe unde se scurgeau semi-legal cantitati de produse. Si mai erau si alte beneficii, de aici regretele multora mai in varsta. Dar asta e alta poveste…