Prietenie la prima vedere

Intangibilii, un film care ilustrează perfect minunea închegării unei prietenii care după toate probabilitățile nu ar trebui să existe. Câți dintre voi ați trăit așa ceva și câți vă puteți lăuda cu prietenii din copilărie care supraviețuiesc maturității?

Multă vreme nu am crezut în dragoste la prima vedere, și nici acum nu sunt sigură că există, deși odată mi s-a întâmplat ceva care s-ar încadra în definiție. Despre prietenie întotdeauna am crezut că are nevoie de mult timp și de o chimie mai puternică decât aia care face dragostea, ca să reziste și să funcționeze. I-am invidiat din toată ființa mea pe ăia care au fost capabili să lege prietenii trainice din copilărie sau măcar din școală și să le cultive în timp, indiferent ce s-ar fi întâmplat. De aia poate că am căzut de multe ori în capcana acelei fraze tip cu care răspund multe celebrități la interviuri: „prietenii adevărați sunt cei pe care ți-i faci la tinerețe și rămân lângă tine în toate etapele”.

Așa, și? Noi ăștia care n-am fost în stare să ne cultivăm prietenii din copilărie ce facem? Deși îmi amintesc perfect și cum le chema și când am fost prietenă cu ele, prietenele mele din copilărie și din primii ani de școală au rămas fix acolo în amintirile mele, nu m-au însoțit în viață până acum. Tot timpul am considerat că eu sunt de vină pentru această incapacitate de a ține niște prietenii.

Despre una dintre ele nu mai știu decât că e plecată din țară, despre celelalte două nu știu nimic, deși aproape în fiecare week-end trec pe sub ferestrele lor (dacă or mai locui acolo) de câte ori merg la mama.

La Fănuța, prietena din clasele 5-8, văd mereu bătrâna Dacie bleumarin a tatălui ei, parcată în fața scării, în același loc de 30 de ani, singura mașină cu prelată din, probabil, tot cartierul. Fănuța a fost prima mea prietenă de care am fost aproape îndrăgostită. Într-o vară, după vacanță, treceam pe lângă blocul ei de câteva ori pe zi, ca să-mi mai treacă dorul de ea. O știam plecată la țară și număram clipele până la revedere. Când într-o zi am văzut-o la geam mi s-a tăiat respirația de bucurie, dar am simțit și un junghi de gelozie că ea venise acasă și nu mă anunțase înainte. Ea nu simțea la fel ca mine. Am fost și în prietenii la fel de monogamă ca și în dragoste, poate de aceea n-am avut niciodată „un cerc de prieteni”, ci de fiecare dată m-am dat cu totul unei singure persoane în care am pus prea multe așteptări.

Până și în muncă întotdeauna mi-a fost mai ușor să lucrez singură decât în echipă, iar asta mi-a creat un soi de imagine dură, de om care nu are nevoie de ajutor. În realitate am nevoie și de ajutor, și de prietenie, dar poate că sunt prea mândră ca să le cer.

Nu știi niciodată de ce unii oameni aleg să rămână alături de tine sau tu alături de ei, și alții nu. Multă vreme am fost tentată să desconsider anumite prietenii, exact pe motiv că nu respectau acest criteriu validat de timp. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că o prietenie poate să însemne și altceva decât împărtășirea unor intimități, a unor secrete, chiar dacă te simți cel mai confortabil într-o astfel de relație în care nu există bariere. Poți fi tu însuți, cu cele mai grele defecte pe care ți le imaginezi.

M-am apucat să scriu despre prietenie și întortocheatele ei căi din două motive. Pentru că zilele trecute am văzut un film minunat despre o astfel de prietenie, născută subit între doi oameni din medii complet diferite – Intangibilii, un film franțuzesc făcut după o poveste reală. Și pentru că de ceva timp mă tot gândesc la neașteptatele căi pe care vine ea, prietenia, de unde te aștepți mai puțin.

Se întâmplă că blogul ăsta, care aparent înseamnă doar timp pierdut și bani cheltuiți fără vreun folos material, mi-a făcut legătura în ultimii ani cu niște oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut vreodată. Nu mă refer la fani, ci la oameni care de multe ori nu sunt de acord cu ce scriu, dar pe care îi simt alături de mine. Cei mai mulți sunt în clubul de carte.

Dar s-a întâmplat și altceva. După ce mi-a comentat pe blog destul de acid la început, criticându-mi scăpările gramaticale în cazul pluralului de la „colivă”, de exemplu, sau m-a criticat acum vreo trei ani că am depășit viteza legală pe autostradă, Xanaxdu (așa cum o cunosc comentatorii de pe blog) a devenit o incredibil de bună prietenă, din aia pentru care aș fi iar geloasă și m-aș plimba pe sub fereastra ei, de dor, dacă n-ar fi atât de departe. Întâlnirea cu ea, pentru prima dată, după mai bine de un an de chat nebun, a fost o bucurie greu de comparat cu altceva din epoca pre-virtuală pe care o traversăm. N-aș fi crezut vreodată că voi putea să simt ceva atât de profund pentru cineva „cunoscut pe Internet” înainte de a-l cunoaște efectiv. Și e curios cum unele prietenii legate în realitate, și în ani mulți, nu supraviețuiesc distanței (uneori nu supraviețuiesc nici diverselor relații intervenite în viețile celor doi), în timp ce o legătură stranie, virtuală, legată dintr-o nevoie reciprocă de intimitate într-un anumit moment din viață poate să nască o prietenie reală, chiar dacă personajele sunt la mii de km distanță.

Nu vă mai plictisesc cu considerațiile mele pe marginea subiectului, vreau să vă spun că asta am apreciat în principal la filmul Intangibilii. Faptul că ilustrează perfect această minune, a închegării unei prietenii care după toate rețetele și probabilitățile nu ar trebui să existe. Un neo-aristocrat francez paralizat în urma unui accident cu parapanta, văduv nefericit care nu găsește niciun motiv care să-l mai bucure în viață, face o pasiune inexplicabilă pentru un emigrant senegalez, venit la el nu în căutare de lucru, cum s-ar crede, ci în căutarea ștampilei de pe actul de la forțele de muncă, prin care să se ateste că a încercat să-și găsească de lucru dar nu a reușit. Pofta de viață a senegalezului îi umflă plămânii aristocratului și îi lățește zâmbete neașteptate pe chip. Filmul are pasaje de un comic nebun, dar și exagerări comerciale care nu sunt sigură că au existat în povestea reală. Dacă nu sunteți niște critici prea aspri, vă recomand filmul. Și mai ales vă doresc să trăiți o astfel de prietenie, inexplicabilă după standardele majorității.

Etichete: , , , , ,

27 comentarii la “Prietenie la prima vedere” Subscribe

  1. Adrian 24/07/2012 at 11:20 #

    Oooo, o mica telenovela la Dollo pe blog? Se fac declaratii in direct? Dollo si Xanaxdoo sunt prietene si confidente? WOOOOW, big LIKE , luv u all! :))

    • Xanaxdoo 24/07/2012 at 13:10 #

      Da mai Adrian, sintem prietene si confidente. Se mai intimpla. Ce incerca Dollo sa spuna, daca ai fi fost mai atent la continut, si nu erai asa de impins de la spate de ironia gratuita, era faptul ca prietenia asta s-a lansat internautic, pornind de la blogul ei, si, paradoxal, de la niste critici de-ale mele, si esenta era ca poti gasi prietenia (probabil si dragostea) in circumstante destul de ciudate, nu doar in grupul de vecini de bloc, colegi de scoala si colegi de servici. Am citit despre tipe care s-au imprietenit dupa ce si-au ciocnit masinile. E vreo problema cu asta?

  2. Adrian 24/07/2012 at 14:19 #

    Xanaxdoo, cu tot respectul, observ ca esti cam grumpy, e vreo problema cu sincera mea bucurie exprimata deschis si entuziast? Sau suferi tu putin de spirit dambovitean conform caruia este imposibil ca un necunoscut sa se bucure de fericirea/implinirea ta? Apropo, daca doresti pot fi si critic: se zice „serviciu”, nu „servici” unless esti angajata la APACA.

    • Xanaxdoo 24/07/2012 at 14:51 #

      Mersi de corectie, nu ma pot obisnui cu „serviciu”, „salariu”, cum nu ma pot obisnui nici cu „nicio”, „niciun”. Cu toate astea, ma tem ca, in ciuda corectiei tale justificate, nu avem sanse sa punem bazele unei viitoare prietenii, eu fiind mai sensibila la critici decit Dollo. Poate doar daca ne ciocnim masinile…

      • Adrian 24/07/2012 at 15:08 #

        Sper sa nu (ajungem la ciocnit masinile) deoarece am jurat si promis bataie zdravana urmatorului Schumacher care imi va lovi masina. Adevarat ca nu m-am gandit ca ar putea fi o soferita…insa nu raspund de reactiile mele in cazul vatamarii lui Bismark.

      • Dollo 24/07/2012 at 15:16 #

        Hai mă, că mergem la Gărâna la anul toți și pupăm Poiana Lupului, nu vă mai certați 🙂

        • Adrian 24/07/2012 at 15:25 #

          Pupam poala popii :))

          • Dollo 24/07/2012 at 15:26 #

            după preferință 😉

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.