Alpbach, o viață perfectă cu dictatură se ține

Cum e viața într-un sat în care casele seamănă, mormintele nu se deosebesc între ele, iar peisajele sunt ca dintr-o carte poștală. Singurul lucru lăsat la liber este simțul umorului, pe care locuitorii din Alpbach îl folosesc pe pielea turiștilor.

Localitatea asta tiroleză Alpbach e cam cât Sinaia de mare, minus Peleșul și prostul gust la construcții. Oamenii se cunosc între ei, poate și pentru că mai bine de jumătate sunt „ai lui Moses”. Străzile nu au nume sau numere, iar poștașul și preotul își cunosc mușteriii după îndeletniciri sau după numele pensiunii turistice pe care familia o exploatează. Ghidul care ne-a plimbat prin munți era Thomas Moses, dar e cunoscut ca Thomas taximetristul, pentru că are o firmă de taximetrie socială – adică duce oameni la dializă la cel mai apropiat spital, duce copiii la școală sau prestează alte munci comunitare cu mașinile și firma moștenite de la bunicul.

Restul locuitorilor muncesc ori la mina de cupru, ori la fabrica de prelucrare din apropiere, ori sunt fermieri, ori fac turism. De regulă pensiunile sau hotelurile din stațiune sunt ținute de familii, care locuiesc în respectiva pensiune, și le închiriază turiștilor restul casei. Cel mai mare și mai vechi hotel din sat – Böglerhof – le-a fost gazdă turiștilor englezi încă din anii 20, așa că engleza a devenit a doua limbă neoficială a stațiunii.

În sezonul de iarnă când turismul e în toi se caută în disperare personal pentru servire, dar ca și în România se găsește greu. Nu pentru că acolo n-ar fi șomeri – sub 4% zice Thomas – ci pentru că șomerii preferă să stea acasă pe cei 8-900 de euro primiți de la stat (dacă au copii e mai mult), decât să muncească în week-end la cheremul turiștilor.

Comunitatea e destul de religioasă, după cum am putut să constat și la înmormântarea unui veteran de război la care am asistat în prima zi. Și acum mai sunt, pe dealurile din jurul stațiunii, ferme care posedă propria bisericuță din lemn, în care familia se închina în timpul săptămânii, mai ales iarna când nu se putea coborî în sat pentru slujbe.

Thomas e unul dintre puținii oameni din satul ăla care s-a declarat fără religie și a aflat cu ocazia asta că nu mai trebuie să plătească 2% din impozitul lui către stat, pentru biserică. Legenda era că tot trebuie să plătești chiar dacă zici că nu mai ești credincios. Zice că nevasta și copiii i-au rămas membri ai bisericii, pentru că presiunea socială a fost prea mare și pentru soția lui a fost mai greu să aducă un astfel de afront comunității. Pentru că una dintre trăsăturile importante ale comunității alpbacheze este întrecerea între femeile din sânul bisericii. Iar asta se vede, de exemplu, în felul cum sunt împodobite casele cu flori.

Motivul pentru care Thomas a decis să părăsească biserica nu a fost financiar. Am avut o lungă discuție despre biserică și rolul ei în societatea modernă. Eu i-am povestit despre afacerile ortodocșilor, el mi-a povestit despre abuzurile sexuale ale unor episcopi ai austriecilor, în ultimii 20 de ani, și despre cei 300 de preoți austrieci care au format o falangă a bisericii care nu mai vrea să se supună Romei. În final ne-am amuzat de lacătele imense puse de preot pe cele două cutii ale milei din biserica din Alpach – care, apropos, este tot timpul deschisă, chiar dacă n-o păzește nimeni – dar și de procedurile administrative care guvernează viața de apoi în cimitirul bisericii.

Se pare că rigoarea arhitecturală din timpul vieții se menține și după moarte. Cimitirul din curtea bisericii are cruci și morminte aproape identice, singurele care diferă pe ele sunt numele și florile. Seara toate mormintele au candele roșii aprinse. L-am întrebat pe Thomas dacă mai au și alt cimitir, pentru că acolo nu erau decât maximum o sută de morminte. Mi-a spus că ăla e singurul loc de îngropăciune, pentru că regula e strictă: numai 20 de ani ai voie să păstrezi un mormânt. După 20 de ani numele mortului este scris pe o placă ce se lipește pe gardul bisericii, iar mormântul e dat altcuiva. Pentru alți 20 de ani. Singurii norocoși care pot păstra un mormânt mai mult sunt cei cărora le mai moare cineva din familie înainte de împlinirea celor 20 de ani, așa că îl pot îngropa pe noul mort peste cel vechi, și astfel se prelungește termenul cu încă 20 de ani.

Deci nu tu cavou cu termopane, nu tu monument cu îngerași. Aceeași uniformizare și în sat. Casele sunt construite după proiecte similare, diferă doar mărimea. Sunt îmbrăcate în lemn, au balcoane cu flori, până și modelul de giruete de pe acoperiș e același. Hambarele sau grajdurile au aceeași formă și sunt amplasate aproape la aceleași distanțe în mijlocul pășunilor deținute de fiecare fermier. O imagine de sus a stațiunii și a munților care o înconjoară vorbește de la sine despre perfecțiunea și obsesia pentru controlul detaliilor în arhitectura locului. N-au aflat ei tirolezii cum se întrec românii de prin Maramureș, care își rup oasele în străinătate la muncă și construiesc palate de prost gust acasă, în care nu stă nimeni sau în cel mai bun caz stau îi bătrâni într-o anexă și păzesc palatul celor tineri.

Singurele construcții altfel acceptate sunt supermarketul Spar de la intrarea în localitate și sala de congrese din capătul celălalt, în care se ține anual celebrul Forum politic de la Alpbach. Ambele construcții sunt însă săpate cumva în câte un mal de pământ și acoperite cu iarbă, astfel încât să fie integrate pe cât posibil în peisaj, să nu contrasteze ca niște blocuri de beton și sticlă cu restul ambientului în care predomină verdele ierbii, lemnul caselor și albastrul cerului.

Până și plimbările turiștilor prin munți sunt strict reglementate. Sigur că ai voie să calci pe iarbă, dar ar fi bine să mergi pe cărările consacrate. Iar dacă se întâmplă să ai cu tine câini de companie, musai să le strângi eventualii rahați pe care câinii ar dori să-i lase ca amintire prin poiene. Pentru că iarba aia va fi cosită și dată ca hrană vacilor și nu se cade să miroasă a caca de cățel de oraș.

Un lucru e lăsat, totuși, la voia locuitorilor, și acesta este umorul. Într-una din zile mă plimbam pe o străduță a satului și lângă o pensiune am văzut un stâlp în vârful căruia era o cutie verde din lemn, ca o căsuță de păsări, pe care scria ceva în germană și de clapa căreia atârna o sfoară. Chiar dacă nu știam germana mi-am zis că ce poate să iasă de acolo dacă tragi de sfoara aia? Așa că am tras. Înăuntru era o cutie de conservă goală, al cărei conținut, dacă ar fi existat, mi-ar fi căzut în cap când am deschis clapa. Dar cum cutia era goală, nimic nu s-a întâmplat. Când să plec văd că iese grăbit din casă un nene, care strigă râzând ceva în germană. Avea o sticlă în mână și-mi făcea semn să mă întorc la cutie, pe care a deschis-o și a turnat niște apă în conserva aia. I-am zis că nu înțeleg ce zice, i-am mulțumit pentru amabilitate și am plecat. Când am ajuns la hotel am căutat pe google translate și am văzut că mesajul de pe cutie era „cum va fi vremea”, iar dacă ar fi fost apă în conserva aia mi-ar fi căzut în cap, deci aș fi aflat că vremea va fi ploioasă 🙂

        

În altă zi m-a amuzat că deasupra uneia dintre budele de la sala de congrese scria să salvezi mediul și să tragi apa doar atât cât e necesar. Nu era foarte clar cât era necesar, dar e cert că totuși acolo nu mirosea ca pe la noi la WC, de exemplu. (știu, asta e una dintre obsesiile mele, tolerați-mă!).

Tot amuzante mi s-au părut și inscripțiile de pe paharele pline cu suc de portocale, vin sau bere, aranjate pe o masă în holul sălii de congrese, în seara în care s-a dat mâncare moka participanților la forumul politic. 400 de studenți în principal, din cam toată Europa, veniți să-i asculte pe politicieni cum bat câmpii despre viitorul tineretului în contextul crizei economice, au stat la niște cozi comuniste din alea, ca la carne, pentru o pârjoală tiroleză, cu piure și cu celebra gălușcă din spanac. Dar, până să se împartă mâncarea, tuturor le ardeau gâtlejurile de sete. Și pentru că politicos ar fi fost să se dea drumul la „potol” după ce termină de vorbit și ultimul de la forum, s-au pus aceste inscripții pe paharele pline: Bufetul se deschide după discurs, fiți răbdători! Răbdători au fost, ba chiar unii s-au și pozat cu paharele, doar-doar or fi mai aproape de ele când termină omul ăla discursul, dar chestia e că sala în care se ținea discursul era aproape goală, pentru că audiența se postase deja strategic la cele două cozi la mâncare, pe hol 🙂

 

       

Per total, nu știu ce părere aveți voi, dar mie una mi-a plăcut locul ăla. O austriacă din Viena, cu care am schimbat impresii în timpul forumului, era indignată de uniformizarea gospodăriilor din sat și zicea că îi dau o senzație stranie de nebunie, ca într-un film din ăla din zona crepusculară. Eu i-am povestit de senzația de dezgust pe care o ai când vezi cum au fost mutilate satele românești, de parvenitism, termopane și de lipsa oricăror reguli urbanistice. S-a mirat și n-a mai zis nimic. Poate că într-adevăr nu m-aș simți bine să trăiesc efectiv într-un astfel de loc – deși nu m-ar deranja să am o căsuță din lemn cu flori la balcon – dar cel puțin pentru scopul turistic pe care Alpbach îl urmărește, mi se pare eficientă politica asta a lor locală care aduce cu o dictatură. Nu știu cât de nefericit poți fi să stai într-o casă perfectă, să admiri un răsărit sau apus printre niște munți cu pajiști tunse perfect, să asculți sunetul armonios al râului care curge prin spatele caselor, și al păsărilor care cântă în brazii din jur, să nu te temi de jivine pe străzi noaptea, chiar dacă nu sunt suficiente becuri, pentru simplul motiv că în pădurile lor nu mai trăiește niciun urs, iar ultimul lup a fost împușcat acum câțiva ani (știu, asta e nașpa din punctul de vedere al protecției animalelor, de aia le protejează ei pe ale altora;)), să-i saluți pe toți oamenii cu care te intersectezi pentru că toți te salută, chiar dacă nu te cunosc, și să fii nevoit să suporți zi de zi aceleași priveliști perfecte oferite de împrejurimi. Trebuie că e tare greu să fii tirolez!

      

  

* Ultimele trei fotografii nu-mi aparțin, au fost postate pe Facebook de organizatorii forumului. Dar nici ale mele nu-s rele, nu? 😛

Etichete: , , ,

16 comentarii la “Alpbach, o viață perfectă cu dictatură se ține” Subscribe

  1. ady 29/08/2012 at 19:02 #

    total pe langa subiect. acu’ mi-am adus aminte: ne vedem sambata, pe 1, la club, cu saramango? parca asa era ultimul mesaj.

    • Dollo 29/08/2012 at 19:37 #

      da, ne vedem, urma să postez și despre asta. o să vă scriu celor care veniți să stabilim locul

  2. Niki 29/08/2012 at 20:19 #

    I love Thomas!

    • Dollo 30/08/2012 at 08:14 #

      He, he, și mie mi-a plăcut personajul.

  3. ady 29/08/2012 at 21:15 #

    cred ca ar fi trebuit sa ma nasc in zodia balantei. nu sunt de acord nici cu kichul de prin satele noastre si construitul dupa metoda „fiecare cum il taie capul”, insa ideea uniformizarii, unui „toti la fel” ma face sa ma zbarlesc toata.
    trec printr-o perioada un pic mai tulbure si in momentul ala sunt impotriva uniformizarii rau de tot. asa ca daca m-ar intreba ce ar prefera: kichul sau uniformizarea, zau ca in momentul asta as alege kichul daca mi-ar promite care nu va fi uniform.
    dar si in perioadele mele mai bune, tot n-am fost si nu voi fi impotriva uniformizarii. acum multi ani, in facultate, o profa ne-a spus ca atat timp cat oamenii nu sunt la fel (perfect si identic la fel), nimeni nu e normal. normalul e o conventie. si desi pana atunci incercam oarecum sa ma integrez, sa intru in niste grupuri (nu ca mi-ar fi si reusit, dar mi-as fi dorit) mi-am dat seama ca imi place sa nu fiu normala. in general sunt o persoana destul de plata, dar din cand in cand, mai dezvalui cate o chestie care lasa unii oameni cu gura cascata. 🙂

    • Dollo 30/08/2012 at 08:15 #

      Poate ne faci o nefăcută din asta la un club de carte 🙂

      • ady 30/08/2012 at 19:21 #

        de venit vin, mi-am facut chiar si „tema”. ma rog, cred ca mai degraba imi place sa cred ca din cand in cand las oamenii cu gura cascata.
        dar am micile mele „anormalitati” si nu renunt la ele.
        dc nu s-a ales „locanta” propun „book shop caffe” (cred). nu e terasa, e undeva la un subsol, dar e foarte „cartzoasa”, fix langa o librarie, la romana, la coloanele de pe dacia.

  4. Ioana 29/08/2012 at 22:38 #

    Mie foarte imi place, si ma bate gandul la o vacanta pe acolo la anul, ca unde-i organizare mare si uniformitate pentru oamenii normali, pentru aia cu copii (mici) ii semn de trai usor:)
    Piscine au?

    • Dollo 30/08/2012 at 08:14 #

      Au și piscine și saune și masaje și tot ce vrei ca să te simți ca în concediu. În spatele fațadelor identice și modeste din lemn se ascund comori de multe stele 🙂

  5. brontozaurel 29/08/2012 at 23:53 #

    Frumos!

    Sincer, in Romania, singurele cladiri care chiar imi plac sunt blocurile de beton si sticla. Pentru ca sunt noi si curate. In cladirile vechi care le plac atat de mult altora eu nu pot vedea decat degradare si moarte. Si nu-mi place.

  6. Adrian 30/08/2012 at 11:24 #

    Problema lor e ca te plictisesti foarte repede de perfectiunea locului. Dar da, pare un loc unde e ok sa te retragi la relaxare si detasare.

  7. Xanaxdoo 30/08/2012 at 11:26 #

    NB: musteriu – musterii- musteriii (trei I trebuiau).

    Am fost in Tirol in Octombrie, acum vreo 4 ani.
    Observatiile mele:
    -intr-adevar, totul uniformizat, aseptic, steril
    -toate masinile respecta viteza legala (asta mi-a placut)
    -intr-o drumetie in Alpi (eu, plus Omul meu + catelul, singuri pe tot traseul), am ramas trazniti sa vedem ca a) trebuie sa umblam cu ciinele in lesa, desi nu era tipenie de vietuitoare cu 2 sau 4 picioare cit vedeai cu ochii b) trebuie sa stringem caca in padure, si sa umblam cu punguta in mina pina va da Dumnezeu un cos de gunoi c) ca o latura a drumului e marcata pentru urcare si ailalta jumatate pentru coborire d) ca, ajunsi in virful muntelui la o cabana uitata de lume si fara clienti, linga ea se afla un garaj „privat”, a carui usa se deschidea cu telecomanda. De altfel, obsesia cu „privat” se repeta periodic. Greu sa gasesti un metru patrat de asfalt unde sa nu ai impresia ca invadezi spatiul privat al cuiva
    -toata lumea ne ura pentru ca ne plimbam cu ciinele prin St Johann in Tirol (foarte ciudat, pentru ca vienezii, de exemplu, sint extrem de dog-friendly. In orice local aduc intii apa ciinelui, inainte sa te intrebe pe tine de sanatate). O cazare ne-a refuzat din cauza lui (o femeie cu atitudine de cotoroanta), tot raul fiind spre bine, ca am gasit o alta, la un hotel mai fain, mai central, si mai salubru decit casa madamei. Cine are ciini trebuie sa fie persona non grata prin zona, iar saracii ciini literalmente nu au voie toata viata sa iasa din lesa – nici in parcuri, nici in munti.
    -una peste alta, ne-am scuipat in sin si ne-am promis ca in graba nu mai calcam pe acolo. O fi frumos si curat, dar pretul in lipsa de emotii a locuitorilor e prea mare. Ca sa nu mai spun ca toti iti dadeau senzatia ca iti fac un favor servindu-ti micul dejun sau permitindu-ti sa le respiri aerul si sa le vizitezi zona.
    -poate nu e intimplator ca de prin zone din astea auzi apoi stiri cu tati care si-au tinut captive fetele, le-au violat si facut 2-3 copii, sau, alternativ, au omorit in serie turisti izolati timp de 15 ani, pina ce in fine eficienta politie a dat de urma lor. Oamenii din satul pe care l-am vizitat noi exact impresia asta mi-au dat-o, a unor psihopati reprimati cu ajutorul ordinii obsesive.

    Repet, a nu se confunda situatia din Tirol cu Viena, Salzburg, sau Salzkammergut (unde nu am fost, dar am auzit ca e foarte fain, si dpdv al ofertei turistice, si dpdv al atitudinii lor fata de turisti)

    • Dollo 30/08/2012 at 13:57 #

      Ha, exact la nea austriacul ăla care și-a violat fiica în beci timp de 20 de ani și a făcut 7 copii cu ea mă gândeam și eu când mă plimbam pe străzile lor. Ca să vezi ce influență au totuși știrile astea rele. Ce să zic, la Alpbach nu am avut senzația că sunt servită în sictir, dimpotrivă, au fost prietenoși toți, de la ghid la chelner, gazda pensiunii și vânzătoare de butic.

    • ady 30/08/2012 at 19:17 #

      apropos de ce zice dollo ca nu mai sunt vietuitoare cu 4 picioare in salbaticie. ca gluma tembela: cred ca le-au ucis ca faceau mizerie/taraboi/deranj. 🙂

  8. Mircea Cociu 14/01/2013 at 15:42 #

    Excelent!!!

  9. Mircea Cociu 14/01/2013 at 15:49 #

    imi place. Excelent!!!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Ziua 2: Dragă, eu unde dorm? că mă întreabă recenzorul….

Ospitalitate, dar nu degeaba

Dacă vă calcă recenzorul oferiți-i, vă rog eu, un pahar cu apă. Nici nu știți ce nevoie are!

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.