Știți ce senzație ai când te duci la Starea civilă și aștepți să iasă mirii împroșcați cu orez pe sub bolta de flori, iar tu ai treabă înăuntru ca să transcrii decizia de divorț? Senzația aia că știi că vine un asteroid care va ucide specia, dar nu ai voie să le spui oamenilor, ca să nu induci panica. E, așa a fost ieri. Eu și mama, două femei divorțate, ne-am dus tocmai în Drumul sării – ce nume inspirat de stradă pentru un loc de căsătorii – ca să obținem un duplicat după certificatul de căsătorie al mamei cu tata, pe care să scrie și mențiunea de divorț.
De ce am ajuns la faza asta? Păi e rezultatul faptului că unicul notar din satul lui tata – la care ziceam că în sfârșit fac succesiunea – este și unicul notar din univers care nu recunoaște filiația dovedită de un certificat de naștere, ci dorește să vadă și certificatul de căsătorie ale părinților.
Mai exact, după ce i-am trimis pe email toate actele cerute pentru succesiune – certificat de deces, certificatul meu de naștere, hotărârea de divorț a părinților (în care scrie că sunt unicul copil rezultat din căsătoria încheiată la data de…), contractul apartamentului, dovada că mama a plătit toate ratele etc – tipul mi-a cerut și certificatul de căsătorie al părinților, pe motiv că numai așa se stabilește filiația. Plus hotărârea de divorț de ultima soție cu care tata a fost căsătorit. Astea două acte suplimentare mi-au pus capac.
Știm că ați murit, dar trebuie să ne dovediți și că v-ați născut
I-am explicat omului că întotdeauna când divorțezi ți se oprește la tribunal certificatul de căsătorie. Și că de vreme ce eu îi arăt un act de divorț înseamnă că a existat înaintea lui o căsătorie, nu e logic? Că doar dacă îi dau certificatul de deces al lui tata nu o să-mi ceară acum și certificatul lui de naștere, ca să demonstrez că tata s-a și născut înainte de a muri, nu? Ei bine, nu. Pe urmă însăși faptul că pe certificatul meu de naștere scrie numele tatălui meu ar trebui să fie suficient ca să demonstreze că sunt fiica lui.
După un schimb de emailuri enervante cu notarul, în care i-am spus că deja mi se pare kafkiană toată procedura, și că nu pricep cum poate fi legea atât de absurdă încât să îmi ceară să dovedesc filiația printr-un act a cărui existență, logic, nu mai are sens, tipul mi-a răspuns urzicat că dacă am impresia că el vrea să mă inducă în lumea lui Kafka n-am decât să mă duc la cealaltă notăreasă din zonă, aflată la câteva sate distanță.
Am zis că totuși să încerc să-l satisfac pe notarul ăsta, dacă tot mi-am pierdut o lună de zile corespondând cu el pe tema asta. Norocul meu e că una dintre doamnele de la primăria localității în care a trăit tata este abordabilă și m-a ajutat să obțin, prin telefon, un extras de stare civilă în care sunt trecute toate căsătoriile și divorțurile tatei. Sunt mai puține decât se știa în realitate, deci până la urmă nu le-a luat chiar pe toate femeile din viața lui cu acte. Dar nu mă ajută foarte mult pentru că în acel extras nu mai figurează și ultimul divorț, deci în continuare el apare ca fiind căsătorit cu ultima soție. Care și ea e moartă. Dar a murit după el, deci tot l-ar fi moștenit, zic avocații. Așa că tot trebuie să fac rost de hotărârea lor de divorț, despre care nu știu în ce an s-a întâmplat, doar bănuiesc la ce sector ar fi avut loc.
Numai cu certificatul de moștenitor puteți să obțineți certificatul de deces necesar la obținerea certificatului de moștenitor…
Înainte de a afla că divorțaseră am încercat să fac rost de certificatul ei de deces. Și de la primăria care bănuiesc că l-a emis mi s-a spus că nu am nicio calitate care să-mi permită să cer un duplicat. Păi sunt fiica soțului ei defunct, zic. Și aveți certificat de moștenitor? mă întreabă doamna de la primărie. Păi n-am, că de asta am nevoie de certificatul de deces al doamnei, ca să fac succesiunea după tata și să obțin acest nenorocit de certificat de moștenitor. Ne pare rău, dar numai cu certificatul de moștenitor puteți să obțineți certificatul de deces necesar la obținerea certificatului de moștenitor… Nu e mișto? Sau să facă notarul o cerere la primărie în acest sens. Numai că notarul stă la biroul lui liniștit de unde trimite emailuri cu liste interminabile de acte, și încasează munți de bani. De aia i se rupe dacă tu poți sau nu să faci rost de actele alea, pentru că oricum ești un gândac care are nevoie de parafa lui de notar ca să poți trăi mai departe.
Cum, nu aveți decât un original al hotărârii de divorț?
Dar revenind la căsătoriile tatei. Am aflat din respectivul inventar al iubirilor lui că mariajul cu mama, a doua în lista cadânelor oficiale, a fost oficiată la Sfatul popular al raionului Gheorghe Gheorghiu Dej, fostul sector 7, actualul sector 6 al Capitalei. Norocul meu că scrisesem mai demult despre șefa Stării civile de acolo, așa că am apelat la ea cu un oarecare succes. Femeia, poate cea mai drăguță ofițereasă de stare civilă din orașul ăsta plin de funcționari acri, mi-a zis că nu prea vede logica pentru care îmi trebuie certificatul de căsătorie, dar că dacă totuși notarul e atât de obtuz, să mă duc cu mama la ea și să facem o cerere, că ea ne dă un duplicat după certificatul de căsătorie, cu mențiunea scrisă pe el că s-a desfăcut prin divorț.
Zis și făcut, de asta ne-am intersectat ieri cu niște miri fericiți la intrarea în sediul stării civile. Numai că, fatalitate, când duduia de la transcrieri divorțuri a dat să ne treacă această mențiune în registru ne-am lovit de altă prostie birocratică. Aceea că voia să ne oprească acolo originalul, iar noi nu avem decât un original al hotărârii de divorț!
Cum naiba să ai mai multe? Însăși definiția originalului e asta, că e un unicat după care se fac niște copii. I-am explicat duduii că am adus și o copie, să le compare și să păstreze copia la dosar, firesc, nu? Ei bine, nu, și ne arată un teanc de hotărâri de divorț în original, pe care le înregistrase, și de la care păstrase la dosar originalul.
Păi și eu ce fac dacă dumneavoastră îmi luați originalul? Păi cereți altul de la Judecătorie. Cum naiba, după 35 de ani mă duc la judecătorie să le mai cer un original? Puteți să cereți și zece originale, doamnă, că vă dă câte vreți, îmi zice duduia.
Am plecat de acolo înjurând printre dinți. De unde credeam că pot să rezolv „rapid și mai ușor” succesiunea prin notar, așa cum mi-a spus un avocat, constat că poate ar fi fost mai ușor să fac succesiunea prin justiție. Ar fi durat câțiva ani, dar pe de altă parte așa pare că-mi va lua și mie acum să fac rost de toate actele astea aberante.
Ca să nu zic că n-am încercat am sunat-o și pe doamna notar din celălalt sat. Care, fatalitate, mi-a zis să mă duc acolo să vorbim, că nu stă ea să îmi explice la telefon, și nici pe email n-are timp să stea să citească acte, că e plin la ea cabinetul de români veniți din Italia pe timpul verii, care vor să vândă și să cumpere proprietăți. Și veniți dumneavoastră aicea cu ce acte aveți și mai vedem. Dacă nu vă convine să faceți mai multe drumuri (București-Bicaz și retur) faceți procură cuiva să vă reprezinte și gata. N-a mai avut răbdare nici să-mi zică la revedere, că i-a dat telefonul secretarei și am auzit-o zicându-i: dă-i tu emailul doamnei! Și s-a întors la italienii ei.
Așadar, dragi compatrioți din Republica Birocratică Absurdistan, sfatul meu e să vă faceți din timpul vieții „originale” cât mai multe după toate actele de stare civilă. Că nu se știe niciodată la ce o să le trebuiască urmașilor voștri. Apoi, cinstit, la modul cum evoluează lucrurile de fiecare dată când iau legătura cu vreun notar, mă aștept că în curând mi se va cere o dovadă că tata nu a fost marțian. Că în cazul ăsta, vorba unei prietene, ar trebui să mă grăbesc cât e roboțelul ăstora de la NASA acolo, să-mi aducă și mie un original după actul de negație.
Citiți și:
Legea succesiunii în România, câți notari, atâtea obiceiuri (I)
Notarul respectiv nu e “unicul notar din univers” care vă cere certificatul de căsătorie al părinţilor; aşa se dovedeşte filiaţia faţă de tată. Dacă nu credeţi, mergeţi la bibliotecă şi căutaţi Tratat de dreptul familiei ed. A VII-a, Editura All Beck, 2002, de Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu, paginile 323 şi 329, sau dacă găsiţi altă ediţie, capitolele care tratează prezumţia de paternitate, precum şi puterea doveditoare a certificatului de naştere unit cu folosirea stării civile conforme cu acesta, respectiv pentru Noul Cod civil, articolele 408-409. Dacă veţi citi materialele indicate, veţi observa că afirmaţiile dvs. sunt ca şi cum atunci când vi se cere permisul de conducere de către organele poliţiei rutiere, aţi afirma că faptul că sunteţi la volan dovedeşte faptul că aveţi permis… Pe de altă parte, căsătoria se dovedeşte doar cu certificatul de căsătorie, conform capitolului privind proba căsătoriei din acelaşi tratat indicat mai sus, respective conform art. 292 Noul Cod civil, iar dovedirea căsătoriei este pe de o parte unul din elementele stabilirii filiaţiei faţă de tată, iar pe de altă parte dovedeşte data încheierii căsătoriei, în funcţie de care se stabileşte calitatea de bun comun a bunurilor dobândite de părinţii dvs. în timpul căsătoriei. Referirea la Kafka mi se pare de prost gust, dacă mi-aţi fi spus mie acelaşi lucru, m-aş fi “urzicat” şi eu….
Extrasul pentru uz oficial poate fi obţinut şi de notar, însă trebuie să aibă dosarul succesoral înregistrat, şi poate dura foarte mult.
Dacă doamna de la Primărie e aşa de rigidă, poate face notarul cerere în acest sens, în condiţiile de mai sus.
Hotărârile judecătoreşti au singur exemplar original, care se păstrează în arhiva instanţei (a se vedea Codul de procedură civilă), iar ceea ce părţile au şi cred că e original e doar o copie legalizată, cu ştampila de legalizare originală ( a se citi ce scrie pe ştampilă), şi se pot obţine oricâte copii.
Bicaz nu e sat, e un orăşel de munte.
Dacă tatăl dvs. nu ar fi fost “un crai care a schimbat femeile până în ultimul an de viaţă” nu aţi fi întâmpinat atâtea probleme…
Notarii nu vă vor cere în nici un caz ceva ce nu e prevăzut de lege, şi, având în vedere cât de bine v-aţi documentat, aţi putea fi mai puţin sarcastică.
Doamnă dragă mi-a plăcut foarte tare articolul dumnitale.
Eu cred că numai la noi la români se pot întâmpla asemenea aberații. Pentru că suntem așa de precauți, comozi,obișnuiți cu rezolvarea problemelor pe sub mână, incompetenți.
Suntem toți vinovați prin acceptarea tacită a prostiei de sute de ani.
Suntem ticăloși rău (frumoși). Trebuie să ne reinventăm.