Există o staţiune în Tirol, în nord-vestul Austriei aproape de graniţa cu Germania, în care totul arată ca în desenele cu Heidi. Piesaje, cabane, oameni îmbrăcaţi în portul popular tirolez, mult lemn, muşcate şi petunii alb-roşii la balcoane, perdele, şervete şi mileuri artizanale. Singurele chestii care nu cadrează cu tabloul sunt maşinile „de fiţe”, cam ca pe Valea Prahovei la noi. Dar nu poţi să le impui şi turiştilor să te viziteze în şarete trase de măgari.
Stau aici, în Alpbach, câteva zile, la invitaţia Fundaţiei Erste, la forumul lor anual. Tema întâlnirii de anul ăsta este incitantă în contextul crizei globale: viitorul tinerilor. O să vă povestesc despre ce vom discuta în următoarele zile, 
dar pentru că ieri, cum am venit, am asistat la o înmormântare tiroleză, vă ofer deocamdată un bonus foto neaşteptat de la înmormântarea cu pricina. Probabil că nicicând n-a fost mai actuală constatarea lui Saramago din Intermitenţele morţii: „ca să avem un viitor trebuie să începem să murim”.
Nu ştiu cine era decedatul, o fi fost un militar, pentru că în timpul ceremoniei doi dintre stegarii plutonului venit la înmormântare au înclinat steagurile spre siciriu. O fi fost şi suficient de cunoscut cât să strângă la biserică aproape tot satul ăla pe care altfel îl baţi cu piciorul de la un capăt la altul în jumătate de oră. Ce a dat culoare ceremoniei a fost faptul că majoritatea participanţilor purtau costumele populare. Ceea ce pare de altfel un fapt cotidian pe aici. Oricum, trebuie să recunosc că totul aducea prea bine cu un spectacol cu costume din altă epocă. O vreme m-am îndoit că în sicriul ăla chiar era cineva. Putea foarte bine să fie o ceremonie pentru distracţia turiştilor 😉 Cam cum ar organiza la noi Muzeul satului o înmormântare falsă cu bocitoare, doar ca să vadă turiştii cum e datina în satul românesc. Ei nu aveau bocitoare, doar nişte doamne îmbrăcate în rochii tiroleze de doliu, care recitau cu voci puternice un soi de Ave Maria.
Din păcate vremea aici bate spre toamnă – azi plouă şi sunt 18 grade – iar calitatea pozelor e influenţată şi ea de tristeţea asta meteo.
1. vreau si eu acolooooooooooooo. cand era mica si abia invatam sa citesc am primit o editie prescurtata, dar in format mare, a lui Heidi. am citit-o de atat de multe ori, ca aproape as fi putut s-o recit. cand eram mare am gasit in sfarsit editia completa, cumparat-o fara sa stau o secunda pe ganduri. si daca vreunul dintre cititorii tai are o amintire de prin anul 2 sau 3 de facultate despre o colega care citea in pauza dintre cursuri „heidi” de parca era cea mai interesanta carte din viata ei, eu eram aia. n-am avut rabdare sa ajung acasa.
2. daca ma uit bine-bine la poze, fazele inmormantarii, obiceiurile-atat cat se inteleg din poze, seamana intr-un mod destul de surprinzator cu cele de la noi. mie asa mi se pare.
3. bucura-te cat mai poti de cele 18 grade si de vremea „a ploaie”, ca de intors o sa te intorci in cuptorul numit bucuresti.
Cata decenta in tristetea asta!