Cartea de vizită a murit, trăiască networking-ul

Dacă mâine moare Facebook, sau Yahoo sau Google, ce se întâmplă cu activitatea noastră, cu contactele, cu bazele de date care ne guvernează viețile? Câți mai aveți agende scrise de mână cu contactele oamenilor cu care colaborați?

Cred că am aruncat în ultimii 20 de ani cel puțin o cutie de pantofi plină cu cărți de vizită. De fiecare dată s-a întâmplat în urma unei curățenii generale, ori la locul de muncă ori acasă, și după ce le-am trecut prin mână ca să verific dacă e vreuna pe care aș vrea s-o păstrez. Niciuna. Totuși înainte de a le arunca mi-am pus serios problema dacă e ok să fac asta, în condițiile în care ele conțin niște date personale ale unor oameni – nume, adresă, telefon, email, firmă – și dacă n-ar fi mai bine să le distrug cumva ca să nu poată fi citite. Să le ard, mi-a trecut prin cap, dar nu aveam logistica necesară. Poate exagerez, dar am văzut de multe ori pe stradă, scăpate probabil din vreun buzunar, cărți de vizită ale unora și m-am gândit că n-aș vrea ca și a mea să pățească asta. Să zacă așa, bătut de vânt, plouat și călcat în picioare, numele tău pe o bucată de carton.

Apoi mi-am dat seama că e o prostie, că dacă eu, care am primit la un moment dat cărțile alea de vizită de la respectivii oameni, nu am ce să fac cu ele, e clar că alții nici atât nu le-ar putea folosi. Cred că nici un sfert dintre cărțile de vizită primite de-a lungul carierei mele nu mi-a folosit să iau legătura din nou cu niște oameni cunoscuți o dată.

Ultima serie de cărți de vizită aruncate a fost acum câteva săptămâni, când am făcut curat în bibliotecă și am găsit o cutie cu cărți făcute pentru mine, la unul dintre ultimele locuri de muncă. Wow, ce mândră eram într-o vreme că aveam și eu carte de vizită. Ce OM era ăla cu carte de vizită! Pot să-l înțeleg pe nefericitul care și-a făcut carte de vizită pe care a scris că e „soțul patroanei”, pentru că până la urmă cartonul ăla îi dădea lui senzația că e cineva, îi legitima trufia.

Mai am un cârnat lung de cartoane așezate frumos, pe căprării și alfabetic, într-un soi de dispozitiv din ăla pentru cărți de vizită de așezat pe birou. Pe alea nu știu de ce nu le arunc, poate de dragul dispozitivului, că dă bine așa, intelectual, pus pe birou, deși mă enervează că trebuie să le scutur de praf când fac curat. De pe unde mă duc vin cu tot mai puțină „pradă” pentru pus în dispozitivul cu pricina, iar când mă mai uit prin ele mă întreb cine naiba sunt jumătate din oamenii ăia de acolo și de ce am eu cărțile lor de vizită.

Când am fost acum în Tirol, la întâlnirea aia cu oameni din diverse țări, aproape niciunul nu avea carte de vizită. Singura doamnă care mi-a dat așa ceva a fost una de la un institut din Viena care a admis că nu le are deloc cu Internetul și nu înțelege de ce oamenii se omoară atâta să fie „acolo”. Cu aceia cu care aș vrea să am vreo legătură ulterior am făcut schimb de date, telefoane și email, scriindu-ne reciproc pe carnețelele pe care ne-am notat diverse în cadrul forumului. De îndată ce le voi scrie un email o să îi am și în memoria computerului, la fel cum îi voi avea în agenda telefonului când îi voi suna. Dacă o voi face. Dar asta ține deja de alte condiții.

Bun, problema e că mijloacele astea noi de comunicare nu au memorie pe termen lung, zicea la forum un tip care coordona o revistă de arhitectură și spunea că după ani petrecuți la planșetă, cu creionul în mână, el preferă să fie în continuare analog, cu riscul de a nu atinge un public atât de numeros. Discutam despre Facebook și utilitatea lui în activitatea socială a unei organizații. Toată lumea a sărit să-l contrazică, spunând că vai, cum nu are memorie, că Google ține minte și ce ai vrea tu să uiți. Așa o fi, dar el, tipul, punea cazul unei apocalipse virtuale. Dacă mâine nu mai există Facebook, sau Yahoo sau Google, ce se întâmplă cu toată activitatea mea, cu toate contactele, cu toate bazele de date care ne guvernează viețile? Uitați-vă că dacă vă ștergeți data nașterii de pe profilul de Facebook nu vă mai sună decât mama de ziua voastră, în rest nu mai știe nimeni. Câți mai aveți agende scrise de mână cu datele de contact ale persoanelor cu care colaborați? Eu mai am și acum agenda mea burdușită de contacte și informații pe care mi-o invidiau toți colegii în redacție, dar n-am mai completat-o demult cu date noi, pe care le am numai în laptop sau telefon. Dacă moare telefonul sau pierd laptopul voi fi silită să mă întorc în timp ca un amnezic, și-mi va fi imposibil să reconstitui perioada de timp în care nu am pus nimic cu pixul în agenda aia. Hârtia rămâne o sută de ani, zicea tipul din Tirol, și probabil că are dreptate. Ba chiar el spunea ceva și despre disketele alea vechi, floppy, care nefolosite un număr de ani devin inutilizabile. N-am înțeles exact de ce, o fi vreo chestie care-mi scapă mine. Dar, spunea el, peste o sută de ani s-ar putea să figurăm ca generația blank, despre care nu se știe nimic pentru că un accident nefericit a șters toate datele stocate de motoarele de căutare.

Însă în networking, acest neologism fără de care nu mai putem acuma, dacă vrem să „facem succes”, contează atât de puțin cartonașul ăla, și atât de mult ceea ce reușești să spui în acele câteva minute cât relaționezi cu omul, încât să fie motivat suficient după aia să te caute. De aia mă gândesc, de exemplu, că bietul Crin Antonescu și-a făcut degeaba cărțile alea de vizită penibile care au circulat pe Internet. Că oricum în întâlnirile pe care le-a avut ca interimar la Cotroceni a făcut suficientă impresie ca să fie ținut minte și fără carte de vizită 😉

Etichete: , , , , , , , ,

4 comentarii la “Cartea de vizită a murit, trăiască networking-ul” Subscribe

  1. ady 04/09/2012 at 19:38 #

    ups, cam ai dreptate. nu am contacte scrise pe hartie. am pastrat diverse carti de vizita, dar efectiv ma intereseaza doar alea ale unor oameni care ofera diverse bunuri/servicii care m-au interesat. pentru ca in vecii vecilor si pentru absolut nimic in lume (cred eu acum) n-o s-o contactez vreodata pe d-na din MAI (parca), de exemplu, cu care am colaborat pret de 2 zile acu’ niste mult ani.
    pastrez niste carti de vizita proprii prin geanta, doar pentru ca e posibil sa vreau sa-mi ofer numarul de telefon personal unor oameni si n-am pe ce sa-l scriu. gasesc eu un locsor pe cartonasul ala. 🙂

    iar datele de nastere ale prietenilor nu le am pe nicaieri. ori imi amintesc de cateva (cu exceptia familiei am mai reusit sa retin alte vreo 4-5), ori ii sun de zilele onomastice (daca imi amintesc si de ala). in acelasi timp nu ma simt ofuscata/trista/nervoasa daca lumea uita de mine.

  2. Catalina 06/09/2012 at 11:47 #

    Am decis sa fac experimentul cu data de nastere, astfel incat am sters-o de pe profilul FB. In ceea ce ma priveste, majoritatea aniversarilor pe care le stiu pe dinafara sunt
    dinainte de internet

    • Dollo 06/09/2012 at 14:44 #

      Da, și eu mi-am scos data nașterii de pe FB pentru că mi s-au părut de complezență toate urările din primul an, în care aveam data trecută. Mi-am zis că în fond în viața de zi cu zi nu spun la mulți ani atâtor oameni, ci numai celor de care sunt mai apropiată. Și câteodată nici ălora, că sunt cam uitucă 😉 Deci e valabilă și reciproca pentru cele câteva sute de prieteni Fb.

  3. liviusmaximus 27/11/2012 at 09:43 #

    Intamplator l-am cunoscut pe dl cu cartea de vizita virala „sotul patroanei”. Era un tip exceptional de haios si inteligent. A facut-o chiar pt a scoate in evidenta importanta artificiala pe care o dau unii cartii de vizita ! In locul tau, l-as contacta…e pacat sa-l compari cu crin 🙂

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

(II) Prostituatele, distracție și sursă de venit pentru polițiști

politie-prostituate

Partea a doua din interviul cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. După anii de glorie din comunism și zorii revoluției capitaliste, vin anii de hărțuire democratică din partea poliției și jandarmeriei

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

De ce ea? (2)

tarau-curte

Cazul Daniela Tarău: viața în arestul Capitalei, pentru un om care se știe nevinovat, ancheta lui Cristian Panait și procesul absurd, în care niciun judecător nu catadicsea să citească dosarul.