Am avut o discuție zilele astea cu o americancă din NY, care a trăit un an la București în anii 80. Trebuia să studieze ceva legat de drepturile femeilor în România, dar s-a lovit de o „transparență opacă” a partidului, care i-a aprobat șederea aici, dar i-a făcut imposibilă practic studierea temei. Americanca povestea că una dintre amintirile ei „tari” de aici a fost că a trebuit să dea o pereche de blue jeans, șpagă, unei bibliotecare ca să poată scoate o anumită carte din bibliotecă. A dus-o la Ambasada SUA unde a xeroxat-o apoi a returnat-o bibliotecii. Aia a fost una dintre puținele ei realizări în România.
***
În zilele noastre, grija bibliotecarelor față de cărți seamănă cu lupta ideologică dintre comuniști și capitaliști, doar că nu le mai corupe nimeni cu blugi americani, că ăia sunt pe toate drumurile. Cititori nu prea sunt. În căutarea cărții de luna asta de la clubul de carte am ajuns în sfârșit și eu, ieri, la unul dintre sediile Bibliotecii metropolitate București, de lângă blocul meu. Înăuntru, pustiu ca în alimentarele lui Ceaușescu, pe vremuri. Intrarea mea, însă, a fost salutată de un dispozitiv electronic care a scos un fluierat admirativ, știți, precum fluieră șantieriștii fetele. Fluierul a trezit la viață o voce ascunsă după niște rafturi.
– Da, ce doriți? Și se ițește de după un stâlp o doamnă de vreo 150 de ani, îmbrăcată cochet, dar care exagerase cu rimelul. Ambele arcade erau lipite de gene printr-o pastă groasă, neagră, de rimel. Când clipea genele se dezlipeau și apoi se lipeau la loc, ca două pensule răsfirate pe o paletă năclăită cu tempera neagră. Cât timp am vorbit cu ea nu mi-am putut desprinde practic privirea din arcadele ei. Arăta ca un clown mirat și trist.
– Vreau să împrumut și eu o carte, zic.
– Daa, iubita, știu, îmi pare rău, dar nu se poate până în octombrie. Știu că au început școlile, dar uite trebuie să zugrăvim… a început să turuie ceva despre zugravi și termene, n-am înțeles mare lucru.
I-am zis că nu mă interesează pentru școală, deși, iată, taman la începerea școlilor ei nu sunt gata cu biblioteca, dar că îmi trebuie cartea cutare pentru clubul de carte.
– Ah, oricum nu am cartea aia, dar după ce zugrăvim o să avem și o sală de întâlniri aici, pentru socializare. Și vă invităm aici să țineți clubul, zice doamna. Și a mai fâlfâit o dată, lipicios, din gene.
Am plecat cu întrebarea dacă oare era bine să-i fi spus de faza cu rimelul sau așa voia ea să fie?
***
Revenind la cărți. Constat că subiectul e prezent în media, deși n-ai zice că cititul ar fi prezent și în viețile noastre. Înțeleg că s-ar fi furat niște cărți pe care o organizație care promovează cititul le-a legat cu lanțuri în metrou. Nu aprob fapta, deși era de așteptat într-o țară în care există atâta cleptomanie și dorință de epatare, încât lumea și-a cumpărat colecții întregi de cărți date cu diverse ziare, doar ca să arate bine rafturile din living. Mă întreb, însă, cum au gândit cei de la organizația respectivă că va funcționa treaba? Presupunând chiar că am fi fost o nație de nemți cinstiți și studioși.
Deci urci într-un metrou și te apuci să citești un roman captivant. Taman când te prinde intriga auzi că trebuie să cobori, că ai ajuns la destinație. Ce faci, iei cartea cu tine sau rămâi cu curiozitatea care te va omorî până data viitoare? Și când va fi data viitoare, că nu știi dacă mai nimerești același metrou și găsești cartea liberă, nu? Eu una, de câte ori am mers cu metroul, n-am găsit nicio carte legată de scaun.
Dar, mă rog, o fi un mod de a promova cititul, de a deschide apetitul, de a te face să cumperi cărți, poate. Nu e rău, dar, iată, nici bine nu iese. Pentru că până la urmă cine vrea să citească o face oricum, fură din librării, descarcă de pe net, împrumută de la prieteni sau de la biblioteci. Cartea e făcută ca să circule, n-ar trebui să ne ofuscăm atâta că se fură. Atâta vreme cât există speranța că ea va fi citită măcar de un singur om, tot e un câștig. De aia acum exact doi ani am decis să donez biblioteca pe care o aveam la mama și probabil că voi face același lucru și cu asta a mea de acasă, cândva. Cum spuneam și atunci, mi se pare trist că strângem cărți toată viața, cu o avariție nedemnă de o cauză atât de nobilă, și le ținem sub obroc, să se prăfuiască, în loc să le lăsăm să fie citite, răsfoite, pierdute, găsite, frunzărite. Oricum, numai prăfuite n-ar trebui să fie. O carte trăiește numai prin ochii cititorilor ei. Altfel degeaba ne dăm iubitori de cărți. E ca și cu iubitorii de păsări care le țin în colivii. Ca și cu iubitorii de maidanezi sau de cai sălbatici din Deltă. De fațadă. Pentru că dă bine în ochii celorlalți să ai bibliotecă mare și să zici că citești.
Ca parlamentarul doctorand care are ca pasiune – pe lângă mersul la hramuri de biserici – cititul. Dacă n-ați citit încă acest interviu cu unul dintre tinerii parlamentari ai patriei, vă sfătuiesc s-o faceți, pentru că el citește acolo, în fruntea țării, și pe banii voștri. Și ca el vin mulți din urmă 😉
***
P.S. V-am lăsat și pe voi să mai respirați un pic fără mine zilele astea, că poate sunteți, ca tot omul, deprimați, aveți angoase, vi se pare că sunteți înconjurați de multă prostie și vreți să fiți singuri. Dar gata, e suficient, oricum nu vindecăm noi prostia de pe lume și nici nu învățăm șoferii români să fie civilizați în trafic…
Imaginea pe care o am despre bibliotecile din Romania (toate), este ale unor cladiri mici, gata sa cada, inghesuite. Cu niste geamuri mici si niste usi ca niste usi de celula de inchisoare. Intunecoase, cu un miros greu de praf, vechi, mucegai si neaerisit in acelasi timp. Cu niste rafturi uriase, aliniate ca niste soldati dar printre care n-ai voie sa te plimbi. Cartile in majoritatea lor intr-un hal fara de hal de jerpelite, zdrentuite, cu pagini lipsa si cu destule adnotari.
Totusi in aceste locuri in multe am gasit adevarati sfatuitori, pasionati de lectura. Am reusit sa citesc enorm. Unele carti le-am mai reparat cum am putut (lipit)…
Chiar si dupa 1989 bibliotecile au ramas la fel. Ba mai rau, cladirile s-au coscovit si mai tare, bibliotecarii ce-i stiam s-au pensionat si in locul lor au aparut (nu peste tot) tot felul de invirtiti care nu citisera si pentru care lectura era ceva plictisitor.
O data cu plecarea definitiva am vazut cum arata adevaratele bibblioteci: mari, aerisite, cu calculatoare si acces internet -gratuit limitat la maxim 1 ora in general(in prima luna din astfel de lcouri am scris mailuri spre Romania). Cartile grele, pe hirtie buna, bine legate, cu coperti groase, protejate cu folie de plastic transparenta, cu microcip pentru inregistrare, cu acces liber la raft. Am inteles ca rostul unei carti este ca si acela al unei viori; cartea sa fie citita de cit mai multi, iar vioara cintata.
Am descoperit ca anumite biblioteci inainte de a pune in circulatie o carte o releaga, ii pune coperta de carton gros daca nu are asa ceva…
Oamenii nu prea dau banii pe carti (cartea este destul de scumpa) fiindca stiu ca o gasesc la biblioteca. Iar bibliotecile azi au si serviciul de rezervare. Adica daca acea carte este imprumutata o poti rezerva telefoni sau on line si cind cititorul o aduce esti anuntat sa vii sa o iei. Si o gasesti in sectorul rezervarilor.
Bibliotecile au spatiu de lectura, sunt mari, aerisite, luminoase si imbietoare si unde se vorbeste cu voce joasa, pentru a nu deranja.
Si nu vorbesc de biblioteci din marile orase (aici au chiar sali unde organizeaza activitati, mici restaurante unde poti lua un suc si o cafea ca si ceva de mincat repede), ci de cele de prin orase si orasele de citeva mii de locuitori… Cu parcare alaturi, cu site internet si din care le inscriere pleci cu programul sub forma unui semn de carte. SI evident, cu un card de plastic…
În privința sediilor s-au mai schimbat lucrurile. Cel puțin la București. Dar despre restul… e de la caz la caz.
Cartea e doar un semn, nu un obiect al vreunui fetiş; pentru mine cel puţin nu-i. Cartea e semn, e borcan umplut cu dulceaţă, însă nu borcanul contează înfometatului.
Ca atare, ţin cărţile în bibliotecă ca un avar, chit că ele nu-s cine ştie ce importante lumii după autori. Da’ lumea, prin reprezentaţii ei bine aleşi să facă bine să vină să ceară dacă vrea să primească. Nu-s maica Tereza, să caut io înfometaţii lumii. Ei nu trebuie decât să ceară, dacă vor să primească. Măcar atâta să facă.
Dar să te apuci să legi cărţi aleatorii în metrou, sperând că va apărea Cititorul Aleator X care se apucă să citească acolo pe loc şi-i place şi i-ai nimerit fix gustul … şi se apucă să citească dup-aia? Exerciţiu în futilitate, Dolores. Idem cu distribuitul cărţilor prin parcuri, lăsatul pe bănci şi alte întâlniri cu Marele Anonim, publicul.
Hai să lăsăm faţada, şi hai să studiem mai bine de ce textul literar românesc repugnă unei bune părţi din cititorii potenţiali ai acestei ţări. Să începem de acolo.
Păi nu e vorba despre textul românesc, ci despre cărți în general. Textul – de orice fel – repugnă poate pentru că nivelul de educație a devenit atât de precar încât oamenii nu pricep despre ce e vorba, și atunci e normal să nu fie atrași de lectură.
Să rafinăm puţin: când „a devenit”? Avem date? Că sincer acuma … am ca nişte dubii despre cât de intelectuali/citiţi erau oamenii muncii acum 30 de ani, să zicem.
Io suspectez că-i o problemă de adresare a literaturii începând cu şcoala. Nu materialul genetic e inadecvat, cât programa. De aia şi menţionam literatura română, că ai noştri-s canonicii. Mă rog, ar fi lungă povestea dacă ne apucăm s-o disecăm 🙂
Ar fi o cercetare interesantă. Ceva mă face să cred că da, chiar și așa, cu progresul din ultima sută de ani, tot mai mulți oameni citeau cărți în anii 30 decât o fac acum. Iar școala nu e neapărat locul care te face să iubești cititul, la mine a fost prima carte. E de ajuns una singură, prima 🙂
Uite un topic unde diferim la opinii (ce bine ca mai avem si divergente de-astea). Eu am o pasiune bolnava pentru acumularea de carti, am citeva zeci cred in asteptare, si inca vreo 15 incepute (nu toate de beletristica), pe care le citesc in paralel, depinde in ce forma sint. E o boala de familie, am crescut intr-o casa a carei biblioteca impresiona vizitatorii (cred ca a si pus pe fuga citiva admiratori la vremea liceului).
In general, inainte sa deschid o carte ma spal pe miini, ca un semn de respect pentru munca autorului, si ca un ritual de curatare inainte de a intra in lumea paralela a cartii.
Prin urmare, casa mea geme de carti, si acum ma gindesc daca sa investesc intr-o biblioteca mai mare, sau sa ma mut in alt apartament, cu o camera special dedicata cititului (daca ar fi atit de simplu…). Detest sa mi se ceara imprumut carti, pentru ca in mare parte refuz cererea, daca persoana nu este de maxima incredere, de frica sa nu ramin fara ele (pe vremea cind biblioteca familiei functiona drept biblioteca blocului si cartierului, am ramas fara multe carti – si multi amici).
Pe de alta parte, nevoia (adica lipsa de spatiu si de timp) m-a obligat in ultima vreme la solutii extreme: daca o carte nu imi place, nu mai insist sa o citesc pe toata, cum faceam pe vremuri (ca poate ma va atinge in ultimele 10 pagini). Mai apoi, cartile care nu m-au impresionat (citite sau nu pina la capat), se insira mai nou cuminti pe raftul: de dat. Le donez unot biblioteci, la dau la anticariat, le dau la schimb, le dau pur si simplu. Dar asta nu e neaparat un lucru bun si util in educarea maselor, pentru ca ma descotorosesc si le pun in circulatie exact pe cele de „calitatea a II-a”
Ar mai fi de spus si ca in momentul de fata am o dilema legata de e-readere: sa imi iau, sa nu imi iau? Cum ar fi sa am mii de carti adunate in citiva cm patrati? O sa accentueze tendinta mea de a citi prea multe in paralel, fara a le termina? Se pierde ceva din feelingul ala pe care il ai cind cartea se subtiaza, si uneori incetinesti ritmul cititului, ca sa amini momentul tragic al ultimei pagini, al revenirii la realitate?
Categoric, și eu am câteva cărți la care țin, pe care le-aș reciti, dacă aș avea timp, deși sunt atât de multe altele pe care nu voi apuca niciodată să le citesc, deși poate sunt și mai bune. Dar sunt puține, realist vorbind nu cred că poți spune că ții toată biblioteca – cu sute, mii de cărți – că poate o s-o recitești vreodată. Într-o viață de om nu ajungi să vezi toată lumea, de ce să te duci mereu în același loc doar pentru că te-ai simțit odată bine într-o vacanță?
Cartile – ferestre in ziduri.
La fel ca si Xanaxdoo am cumparat carti pana la refuz. Acum nu mai cumpar decat ce imi doresc foarte mult si ce le trebuie copiilor la scoala, deoarece nu mai am loc in biblioteca. M-am gandit ca e mai ieftin un e-reader decat un apartament, asa ca am procedat la cumpararea primului. Am vreo 2000 de carti stocate in laptop.
Fazele cu : sa simt eu cum fasaie pagina cand o intorc, sa simt mirosul de hartie, bla, bla, bla, ma lasa rece. Prea mult praf, prea multa inghesuiala in casa. Si citesc bine mersi ce carte vreau, cand vreau, unde vreau. Nu trebuie sa plec in concediu cu valiza de carti ca poate nu imi place una sau nu am starea de spirit necesara pentru alta.
Dupa ce termina copiii liceul ma gandesc serios sa donez toate cartile.
Da, tu știi că singura mea problemă cu e-reader-ul e că după ce stau toată ziua cu ochii în ecranul laptop-ului, cu munca, n-aș mai vrea să stau cu ochii tot într-un ecran pentru o carte. Dar am înțeles că ar fi posibilități tehnice să faci ca ecranul reader-ului să semene cu o pagină de carte, ceea ce deja îl face dezirabil. Partea proastă e că e cam scump deocamdată 😀
Cred ca nu prea stii ce e ala ebook reader.
Ecranul nu e ca ala de calculator, e alb negru si odihnitor prin tehnologia speciala e ink. Iar de scump nu e scump de oc. Gasesti un model basic si 350 de lei. Sigur cu o fitza in plus pe el poate fi mai scump. Costa mai putin decat un telefon „jmecher ” folosit pentru chiorat toata ziua la facebook.
Un e-reader bun inseamna un e-reader care citeste mai multe tipuri de text. Cat mai multe. Ala de 350 nu e compatibil chiar cu orice format de carte disponibil gratuit pe net sau in librariile electronice. Pe principiul cat dai atata face.
Niciun reader nu are toate formatele.Cel mai vestit dintre ele, sa nu-i facem publicitate, citeste doar un format proprietar al companiei, si sunt destui care sunt exterm de nefericiti cu acest lucru. Deci nici cele mai scumpe nu sunt perfecte din punctul asta de vedere.
Pentru utilizatori esential este sa poata citi formatul epub care este formatul acceptat de uniunea bibliotecarilor si tinde sa devina formatul universal pentru ebook (si din fericire pentru bibliotecari Apple l-a ales ca format pentru device-urile sale si asta sustine mult formatul), sa opereze bine cu pdf-ul, inclusiv cel protejat, (iarasi ma intorc si va spun ca multe din cele scumpe au capacitati reduse de a opera cu pdf-ul, pentru ca in general pdf-ul e carte piratata si se presupune ca clientii lor simandicosi nu se coboara la asa ceva). Pentru amatorii de benzi desenate trebuie sa se uite la formatul png daca merge (recunosc, ala ieftin de care va spun se cam „ineaca” la acest capitol, dar asta priveste doar pe amatorii de benzi desenate). In sfarsit exista convertoare gratuite puternice care va permit sa treceti din aproape orice format la orice alt format daca gasiti o carte si formatul nu e disponibil in cel suportat de readerul vostru.
când am 350 de ron prefer să-i dau pe un abonament la piscină 🙂
Sau îţi iei o tabletă cu Android, şi ai posibilitatea de a alege dintr-o gamă foarte largă de aplicaţii; e drept, nu are tehnologie e-ink, dar în general cam în toate programele ai posibilitate de a schimba luminozitate, textură, contrast, font, etc. Oricum, e-reader sau tabletă, avantajul e că e uşor de cărat, şi ai în buzunar o bibliotecă întreagă.
da, exact, ai în buzunar o bibliotecă întreagă, iar chestia cu luminozitatea se poate rezolva si cu o pereche de ochelari de soare, in cazul in care ai ochii mai sensibili sau doar obositi. Dar tehnologia e-ink face diferenta intre e-readere si restul .
Eu vreau sa am carti! Anumite carti pe care sa le pot scoate din raft si reciti la orice ora. Sufar dupa carti „pierdute”, „imprumutate”, mai exact furate (banuiesc si cine le-a furat da’ nu pot sa zic nimic, si eu as fi furat cartile alea). Si acum, ca vad ca-s oameni culti pe aici anunt ca la mica publicitate ca vreau sa cumpar:
1. Incindent la Antares de Erico Verissimo, editia veche publicata prin anii ’70-’80 in colectia „romanul secolului 20”.
2. Naratiuni detective de Leonida Neamtu, tot o colectie veche, cred ca se numea „Aventura”.
3. Plus Plumb de Tudor Vasiliu – asta nu mi-a fost furata, a dat-o sor-mea cadou fara sa ma intrebe.
vezi ca ai facut? pusesi aci despre carti si ai un pomelnic de comentarii.. ma amuza. eu sunt de ala care a citit biblioteci intregi, de tot felul, dar nu ale mele. ci ale altora. acasa am doar cateva carti, iar la biblioteca n-am fost niciodata. nici macar in facultate. 🙂 pana sa mi se strice ochii, devoram carti. de acum cam gata. muult mai rar. poate nici nu se compara cu ce-am citit. deh, azi multe romane, etc, respecta reteta de vanzare. pagini intregi de literatura inutila. sau m-oi fi lehamisit eu de atata citit. cine stie?
Eu nu cred că aş putea să le dau. Ştiu, e logic ce spui tu, îţi dau dreptate, înţeleg perfect teoria, dar în practică nu ştiu dacă aş putea s-o fac.
După ce crăp, da, să le ia cine vrea, să fie donate, să fie făcute cadou, nu mă intereseaza. Cred că sunt prea egoistă, dacă aş fi fair-play le-aş iubi şi dincolo de moarte.
Sau dincolo de emigrare? 🙂 Ce te faci daca pleci for good, cu doua valize?
Eu am donat cartile de specialitate celui mai bun elev al meu si beletristica, cu mobila cu tot, am lasat-o la fratele meu… de unde nu mai stiu unde au ajuns… ca, la un moment dat, nici el nu mai avea loc in casa de cartile mele.
Sunt OK si cu kindle si cu carti. Pe kindle dau grosima paginilor ramase de citit pe procentul aratat in josul paginii… Cu rasfoitul paginilor e mai greu pe kindle, cand esti curios ce se intampla inainte de a ajunge la pagina cu pricina. Ohh, si paginile… Nu poti comenta scena de la pagina cutare cand discuti cu cineva, pentru ca poti avea marimea literelor potrivita pentru ochiul tau batran…
Păi nu prea am de gând să plec, cu excepţia cercetării ştiinţifice care duce lipsă de sprijin pe aici, în rest pot face ce vreau în viaţă. Singura problemă e că sunt prea leneşă să mă apuc de ceva, dar dacă aş reuşi să mă mobilizez nimic nu mi-ar sta în cale.
În legătură cu kindle e bună observaţia cu numărul paginii – nu m-aş fi gândit la asta (plănuiesc să-mi cumpăr unul din primele economii, teoretic în secolul ăsta). Îmi făceam griji că o să-mi obosească ochii, dar comentatorii de mai sus spun că e-ink funcţionează bine, probabil va trebui să dau o bere pentru informaţie.
greu de ales conținutul celor două valize forever…
n-am emigrat si deci n-am plecat undeva cu toata viata in doua valize. dar cred ca in lumea asta mare si moderna exista servicii postale. daca vrei ceva musai si neaparat, lasi in custodia cuiva si apoi, cand ajungi acolo ceri sa ti se trimita prin posta. ma rog, cartile din biblioteca in mai multe colete pe parcursul unei perioade oarecare.
cum ziceam, n-am trecut prin experienta asta. daca am luat-o pe aratura imi cer iertare.
idei cam in dezordine:
1. si la cele doua sucursale ale bibliotecii metropolitane unde ma duc eu e pustiu ca-ntr-o alimentara ceausista, dar acu’ vreo 2 luni ajung intr-o seara la una si o gasesc pe doamna (la vreo 45-50 de ani, amabila, dar nu exagerat de bagareata) inconjurata de maldare de carti si pentru ca am obiceiul sa debitez ceea ce americanii numesc „small talk” o intreb daca i-au adus carti noi. nu erau noi, erau cartile returnate in ziua aia. minim 40-50 de carti, poate mai multe. mi-a zis ca lunar se imprumuta 1500-2000 carti in sucursala ei. mie nu mi se pare putin.
2. la cealalta sucursala, acu’ vreo 2 saptamani, o mama venise cu fiul adolescent sa imprumute carti, el pt scoala, ea pt pura placere. permisul ei parea jerpelit bine. un tata cu fetita de vreo 10 ani asteptau sa-i faca fetei permis. cunosc personal oameni care-si cicale copilu’ („sa inveti, sa citesti, sa….” de-astea), da’ habar n-au unde-i biblioteca din cartierul lor si sigur n-au fost cu copilu’ sa-si faca permis. cu aceeasi ocazie un domn la vreo 40 de ani returna numarul maxim de carti (6 pt 3 saptamani) si lua acelasi numar de carti. nu pareau chestii usurele si subtiri sigur nu erau. iar tipul nu avea vreo figura de intelectual. (eu,una, as fi zis ca-i ceva muncitor de inalta calificare sau munca de birou cu studii medii). zicea ca se grabeste sa nu intarzie la serviciu, deci nu un somer cu timp liber. am fost invidioasa: desi ma mandresc cu viteza mea la citit, nu pot sa citesc chiar atat de mult in atat de putin timp.
3. cumpar carti si le citesc. nu am prea multe carti in biblioteca pe care sa nu le fi citit (ar fi: volumele din enciclopedia britanica si o colectie despre civilizatii disparute, cumparata in adolescenta; nu-s ce-a fost in capul meu, si inca vreo 10 carti-maxim, cumparate pe la vreun targ sau promotie si nu am putut face fata fluxului de noutati) si le pastrez. mobila mea denumita biblioteca chiar este o mobila pentru pastrat carti (am cautat de mi-au sarit ochii o mobila pentru pastrat carti care sa fie si cat de cat estetica). le pastrez pentru ca imi place sa le recitesc. fiecare carte din biblioteca (alea citite) a fost recitita cel putin odata. „toate panzele sus” a fost recitita de vreo 20 de ori, cred, in cei cca 21 de ani de cand am citit-o prima oara. n-as putea renunta la ele. recitesc carti asa cum altii savureaza mancaruri preferate. functie de dispozitie, de zi, de sezon etc. stiu ca-s mii de carti noi, dar sunt si mii de retete noi si nu incerc una noua in ficare zi. 🙂
4. am cumparat carti cu ziare doar daca m-au interesat sa le citesc. de exemplu seria politistelor nordice aparute cu gazeta sporturilor. (ma umfla rasul de fiecare data cand primeam si ziarul; un antitalent pt orice forma de miscare mai mare ca mine rar se gaseste 🙂 ). am luat „shogun” cu adevarul pentru cineva si am recitit-o in acea forma. mi s-a parut absolut infect tradusa. aaaaaa, si am luat colectia jules verne. pe care am citit-o. 🙂
5. pretextul cu copii (personali viitori sau ai prietenilor cand vin in vizita) il folosesc/foloseam (din ce in ce mai rar, am devin prea matura ca sa mai imi pese ce cred alti si sa nu recunosc adevarul) atunci cand cumpar carti pentru copii pe care vreau sa le citesc eu. si le citesc, bine-inteles. inca imi plac povestile, cartile pentru copii.
6. imi ofer cartile spre imprumut. nu chiar oricui, oricum, oricand, dar le ofer. vorbesc despre ele, imi arat disponibilitatea in caz ca e cineva interesat.
asta imi aduce aminte ca tre’ sa-mi recuperez niste carti. mi-e pofta de ele. vreau sa rad.
7. la biblioteca metropolitana (cu un permis emis intr-o sucursala poti imprumuta carti din orice alta sucursala. 6 carti in total in acelasi timp, 3 saptamani; termenul se poate prelungi odata) poti consulta catalogul pe net. iti spune in ce sucursala se afla o carte, dc e la raft sau face parte dintr-un fond care se citeste la sala de lectura, dc e disponibila si cand e termenul de returnare dc e deja imprumutata. cartile se pot rezerva si primesti un mail cand e adusa. (ai maxim…2 zile, parca, sa vii s-o iei). multe sucursale, daca nu toate, au sali de lectura si calculatoare conectate la net pt public. cartile cred ca au cip, pt ca sunt scanate, nu scrie custodele de mana ce carti mi-a dat. sunt ingrijite, nu-s rupte si care mi-au picat mie in mana n-au avut pagini lipsa. sunt destul de noi, aparute cu 1-2-3 ani in urma. (nici eu nu cumpar intotdeauna in anul aparitiei). e vorba de pret. daca sunt mai vechi, editurile mai lasa la pret si pot lua mai multe. salile nu-s mari (in sediul vechi al bibliotecii nationale mi se congelau picioarele de mari ce erau salile si eu am o circulatie periferica de invidiat) si miroase a praf si carti (nu deranjant insa). dar ce te poti astepta la o incapere destul de mica ticsita de rafturi pline de carti. si te poti plimba printre rafturi sa-ti alegi cartea. incearca sa organizeze diverse programe. la una din sucursale, toata primavara niste copii au luat lectii de teatru si au repetat o sceneta. (pinochio) am inteles ca au dat si spectacole.
8. dilema mea cu e-readerele (mai degraba refuzul fata de asa ceva) a rezolvat-o eugenia, la club. cand a zis ca poti gasi repede si usor, pe net (fie gratis si pe bani putini, in alta limba decat romana) continuari ale unor carti care nu au fost traduse in romania (gen trilogii si alte …..ogii). la o numaratoare extrem de superficiala mi-au iesit cel putin 6 titluri ce se doreau a fi continuate, asa ca un e-reader e pe lista mea de dorinte de anul viitor. (prilej sa-mi imbunatatesc engleza; la franceza nu mai am ce imbunatati- am uitat tot).
9. niki, spune cat oferi. 🙂 pot macar sa-l intreb pe tata daca ar renunta la „naratiuni detective”. dc nu ma insel prea tare am vazut-o in biblioteca acasa. are si o colectie zdravana de „romanul secolului XX”, dar nu-mi amintesc titlul si autorul mentionati de tine. presupun ca la anticariate ai incercat.
10. am crescut in case cu biblioteca. tata are 2-3000. bunicii paterni, oameni cu 4 si respectiv 7 clase au si ei cateva sute. (bunicul meu citea de placere. si acum imi amintesc cand eram copil si venea in vizita (din alt oras). cerea o carte sa nu se plictiseasca cat eram noi la scoala/serviciu; putea sa se duca la birt, nu?! (avea 4 clase si o scoala de meserii), bunicul matern avea si el cateva rafturi. o casa fara biblioteca (carti ce par citite, nu in tipla) mi se pare incompleta; e ceva in neregula.
Incercat anticariate, okazii si alte variante pe net. Ofer cat cere omu’ in niste limite decenta (ca nu mi-a aparut numele in Top 300 Forbes) + recunostinta vesnica.
nu promit succesul, dar intreb.
merci, astept
să-mi ziceți dacă bateți palma să vă pun în legătură 🙂
Nu mă pot abţine să nu mă bag: am crezut că vrei să te anunţe dacă bat palma ca să le ceri comision de intermediere, ha ha!
Ar fi o idee de biznis, la care nu mă gândisem, dar vă văd pe voi cititorii mai abili 🙂 Zilele trecute îmi sugera cineva din clubul de carte să pun taxă de intrare în club, că așa or să fie mai responsabili participanții :))
eu vad lucrurile un pic altfel. imi plac cartile si cred ca este important pentru copii sa vada ca imi place sa citesc, sa aiba la dispozitie o biblioteca din care sa poata alege atunci cand vor putea citi singuri.
cartile sunt facute ca sa bucure sufletul si nu cred ca se poate compara un colectionar de carti, cu unul care inchide pasari in colivii :))
unul dintre motive fiind acela ca fiecare carte citita si apoi pusa cu drag in raft, ramane totusi parte din mine. nu-i nimic efemer in bucuria pe care mi-o aduce o carte.
cartile pe care le-am citit mi-au deschis orizonturi noi, m-au imbogatit cu fiecare cuvant. nu inteleg de ce sa fiu considerata avara daca vreau sa le pastrez? sa pot seara sa ma uit in rafturi si sa-mi aleg o carte pe care sa o recitesc a suta oara pentru simplul motiv ca-mi place, este ceva ce mie-mi aduce bucurie.
acum serios vorbind, prefer sa traiesc intr-o casa fara apa calda, decat intr-una fara carti.
N-am zis că ar fi efemeră bucuria, ci doar că odată depozitate cărțile își pierd funcția de bază, nu mai pot să zboare și pentru alții. Oricât zici tu că le recitești, nu poți să recitești o bibliotecă tot timpul
daca as sti ca si acei altii ar pretui cartile la fel de mult cum o fac eu, sau macar pe jumatate, poate n-as fi atat de capoasa.
sa-ti dau in exemplu, cand eram eu copil mama a dat niste carti de povesti de ale mele verilor mei. din punctul ei de vedere trecusem de varsta povestilor. dar verii mei cresteau „la tara” cu bunica paterna aproape analfabeta. nu erau la scoala inca si deci inca nu stiau sa citeasca. cine sa le fi citit lor cartile alea?! am o teama ca baba aia a aprins focul cu ele. si acum imi pare rau dupa o carte cu povesti englezesti. la maturitate mi-am cumparat o noua editie (pe care, apropos, n-o mai gasesc; acu’ am cautat-o). nu aveau acelasi farmec. nu datorita varstei mele, ci datorita traducerii. si acum, dupa aproape 25 de ani imi amintesc de un versulet din editia veche : „dick whittington vino inapoi/primar al londrei te vrem noi”. cautam noua editie sa va arat cum era acolo tradusa poezioara asta. n-am mai gasit-o, dar va asigur ca n-avea niciun pic de ritm, de rima, de sarm. tot asa, la povestea cu tom tit tot, erau niste versulete. in editia noua erau pur si simplu niste vorbe, puse unele sub altele in speranta ca vor parea versuri.
am muncit pt cartile mele, am visat, am sperat, uneori mi-am rupt de la gura (la propriu). n-as suporta sa-si bata altul joc de ele si sa le distruga.
si cum am zis, imi place sa recitesc. uneori pe la 10 noaptea ma uit, mai verific rafturile din spate si aleg una. si urmeaza o noapte magica.
si oricum ar fi, cartile noastre ale celor care-si tin cartile sub cheie 🙂 zboara pentru cei care le doresc sa calatoreasca cu ele. ale mele zboara.
blo, bunicii mei n-au nici macar canalizare (apa calda doar dc fac focul) si au carti in casa. aveau carti si pe vremea cand nu aveau nici macar apa curenta si o carau cu galeata „de la bazin”.
nu, nu tot timpul, dar in timp – da.
sunt de acord cu tine, cartile au fost scrise pentru a fi citite, insa fiecare carte din biblioteca mea, a fost tiparita in masa. n-am letopisete si infoliouri scrise de mana de calugarii din cine stie ce manastire, deci nu vad ce i-ar opri pe cei care vor sa citeasca, sa-si cumpere un exemplar din ce am si eu in biblioteca.
daca n-ai bani sa cumperi, te duci la biblioteca si tot le gasesti undeva.
serios, eu chiar nu inteleg ideea ta. cartile au fost scrise pentru a fi citite, evident, iar in zilele noastre toata lumea are acces la carti- daca vrea.
ah, daca in vreun sat prapadit din Africa ar fi niste copii care invata sa citeasca in limba romana, pe cuvant ca mi-as dona biblioteca cu mare drag, dar altfel nu vad sensul.
si daca-mi spui ca bietii copii din orfelinate au nevoie de carti si in Romania, iti spun ca din cate stiu eu, fiecare orfelinat are biblioteca, copiii aia merg la scoli care au si ele la randul lor, biblioteci sau acces la o biblioteca.
deci zau ca nu inteleg.
si crede-ma ca cel putin in ceea ce ma priveste, nu-i vorba de avaritie, nici macar o clipa nu m-am gandit la valoarea materiala din rafturi, ci doar la bucuria pe care mi-o ofera.
pe bune, viata asta a fost in general destul de maro pentru mine, iar cartile au reprezentat intotdeauna un refugiu. fiecare dintre ele este o insula in care m-am simtit fericita.
deci cum as putea vreodata sa renunt la ele de buna-voie doar pentru ca mi-ar fi mai usor daca n-ar mai trebui sa le sterg de praf? sau pentru ca imi ocupa prea mult loc, sau pentru ca-s greu de carat de colo-colo?
Măi dragă, ideea era că voi ăștia care țineți cu dinții de biblioteci sunteți și foarte selectivi cu împrumutul. Iar ce spuneam eu era că ok, și dacă le împrumutați și „se pierd” nu e un capăt de țară, pentru că poate cartea aia va face viața frumoasă și altora, în timp ce a ta a fost deja făcută frumoasă de acea carte, și va fi în continuare de multe altele care vor mai veni. Iar tu care probabil ai plecat, ca și Elena, cu două valize, sunt sigură că înțelegi că viața poate fi trăită și numai cu cărțile pe care le ai deja în cap și care te-au îmbogățit 😉
ah, normal ca se poate trai si fara cartile preferate, nu se moare din asta. eu vorbeam doar de calitatea vietii fara carti. mai ales fara cartile preferate.
of, ma provoci. si aseara dupa ce m-am ambalat pe aici mi-am dat seama ca nu orice opinie diferita de a mea este un repros la adresa mea (de, lipsa de simt al umorului duce la idei d-astea crete), dar nu pot sa ma abtin sa nu-mi amintesc ca totusi, nu ne cunosteam prea bine cand ti-am imprumutat „cimitirul de piane”. si poate altcineva ar fi pastrat cartea pe care eu o imprumutasem de la biblioteca si am dat-o mai departe. si oricare dintre membrii clubului carora le-am imprumutat carti ar fi putut sa nu mai vina la club si sa pastreze cartea. nu?!
da, cred ca cei mai multi dintre noi am putea trai fara cartile preferate, asa cum o gramada de oameni traiesc doar pt casa si masa, fara nimic pt sufletul lor, dar viata noastra e mai frumoasa si placuta pentru cu ele prin preajma, distanta maxima fiind cea dintre orice colt al casei si mobila care le adaposteste. 🙂