Tipul părea abia ieșit din licență, ținea roba înfășurată la subraț și în aceeași mână o servietă neagră, iar cu mâna liberă bătea disperat în ușa arhivei de la Tribunalul București. Era 14.30 și programul se terminase de juma de oră. Tânărul coborâse pe scări și gâfâia când a ajuns în dreptul ușii arhivei. Cred că era ud de stres și în pantaloni. Își verifica nervos ceasul și bătea insistent la ușa arhivei.
Într-un târziu o voce acră a catadicsit să întredeschidă ușa doar ca să-i arunce un „s-a terminat programul, ce tot bați la ușă?”. Tipul s-a transformat într-un cățeluș umil și a început să schelălăie o litanie, cam ca alea de le auziți prin tramvai, cu suntem patru frați acasă, mama a murit și tata e alcoolic. Că a avut un proces la nush ce complet, și nu a putut să vină la timp, dar are maaare nevoie de dosarul nr18434576 pe care dacă nu-l are … un cataclism inimaginabil va lovi Terra. Luase poziția adus de spate, umil, disperat, cerșind indulgența arhivarei care pesemne că în momentul acela putea să-i ceară și un Happy meal pentru dosarul ăla. Vocea acră a rostit un „ce număr zici că are?!” la care tânărul s-a precipitat să răspundă în cifre și a continuat să aștepte umil în fața ușii trântite în nas.
Scena probabil că se petrece zilnic în tribunalele din București, de câteva ori pe zi. Tipa de la arhivă cred că e mai importantă decât judecătorul într-un tribunal. Eu am asistat azi, fără să vreau, la scena asta la Tribunalul București, unde m-am mai amuzat, așa amar, și de faptul că dosarele de la instanțe sunt plimbate la arhivă și înapoi de un tânăr cu un căruț de supermarket. Nu are fisă și lanț, în rest e fix la fel. Iar ce e în dosarele alea, până la urmă tot o marfă e. Dar pe care pare că n-o vrea nimeni.
Așteptam pe hol să vină cineva la biroul de relații cu publicul. După juma de oră de așteptare, în care n-a venit nimeni, am plecat. Tipa de la registratură îmi zisese să fiu răbdătoare că „vine colega”. M-am dus câteva stații mai încolo, la Judecătoria sectorului 3, unde speram să găsesc un judecător de serviciu care să-mi acorde o audiență. O prietenă avocat mă sfătuise așa, înduioșată de saga mea cu notarii pentru succesiunea tatei.
Mai exact, pentru cei care ați urmărit aventurile mele în absurdistantul notăresc, evoluția e următoarea: după ce primul notar, din sat de la tata, a refuzat să mai vorbească cu mine, că i-am zis că e urmașul lui Kafka și îmi cere să demonstrez că sunt fiica lui tata prin certificatul de căsătorie al părinților, am ajuns cu chiu cu vai la a doua notăreasă din zonă, care refuza să discute prin telefon sau pe email despre caz. Cu complicitatea secretarei am reușit să-i trimit totuși actele pe email și am vorbit la telefon după aceea. Mi-a zis că ea nu mă sfătuiește să fac de două ori aceeași cheltuială pentru moștenirea apartamentului părintesc – succesiune după tata și apoi, când va fi, succesiune după mama – ci să fac acum un proces în care să rezolv ambele probleme dintr-un foc: o tranzacție cu mama prin care ea îmi cedează apartamentul, și succesiunea după tata.
Bun, am zis, și unde fac procesul ăsta, la București, unde e proprietatea, sau acolo unde a murit tata? La întrebarea asta de procedură nu a știut să răspundă doamna notar, dar m-a trimis cu bunăvoință la un avocat sau un judecător. Ei trebuie să știe. Așa că m-am înființat ca o floricică ofilită la Judecătoria sectorului 3, unde teoretic ar putea avea loc acest minunat și eliberator proces.
Îl întreb pe domnul polițist de la intrare dacă există un judecător de serviciu care să acorde audiențe. Părea de bun simț să fie. Mi-a zis că nu. Niciodată, întreb, sau doar azi? Niciodată, nu există așa ceva. Dar ce problemă aveți? Omul cred că auzise multe spețe la viața lui, dar cu a mea l-am dat gata. Și-a scos cascheta de pe cap, s-a scărpinat, și a zis să încerc – deși nu crede că voi avea succes, dar totuși… – la camera 79, la relații cu publicul.
Acolo, trei doamne la tot atâtea birouri n-au ridicat nasul din dosare când am bătut și am intrat în biroul lor. După bună ziua a catadicsit una să mă întrebe. Am zis că uite, am aflat de la un avocat că există un judecător de serviciu, și am venit să cer lumină. Doamnele, toate trei, au pufnit: Păi cum, să vă spună judecătorul, asta trebuie să vă spună avocatul! Că de aia îl plătiți. Bun, dar știți, speța e cam complicată, mi-ar fi prins bine niscai îndrumare, avocatul a zis că să vin direct la sursă… „Păi da, dacă scot avocați pe bandă rulantă!” – zice una dintre dudui. „Aici noi nu dăm informații, doamnă, decât despre procese, ați înțeles?!, m-a expediat o alta, spre camera avocaților, unde evident că după ora două – mi-a confirmat și polițistul – nu mai e nimeni.
Bine, dar dacă notarul nu știe, avocatul nu știe, eu unde naiba deschid procesul ăla, despre care să ajung vreodată să cer informații? Am plecat și de la tribunalul ăsta cum m-am dus. Am sunat din nou o avocată cu care vorbisem inițial, și care îmi spusese că prin instanță e prea complicat, și m-a sfătuit să apelez la un notar. Deci am luat-o de la capăt, cum ar veni, la momentul de astă iarnă. Când am început să-l caut pe tata. Acum avocata mi-a zis, descumpănită, că nu știe exact cum s-ar putea face ce a propus notara, și s-o las să se mai documenteze până săptămâna viitoare.
Cât timp am stat să aștept să vină cineva la relații cu publicul la Tribunalul București m-am amuzat că la panoul de informare erau puse numai afișe din astea optimist-demagogice cu: ziua justiției, o justiție liberă, acces nediscriminat la justiție, dreptul la asistență juridică gratuită, ghid de orientare pentru nevăzători (care era afișat în spatele unui geam…), bla, bla.
Fraților, problema e că accesul la justiție e împiedicat de însuși faptul că nimeni nu te luminează pe unde se intră în accesul ăsta. De unde apuci justiția ca să te rezolvi cu ea? Pe cine întrebi cum să faci? Dacă te duci la un avocat care te trimite la un notar, care la rândul lui te trimite la judecător, unde naiba găsești o voce clară care să-ți zică exact care e procedura? Că deja cum e mai bine pentru client nu mai aștept să mi se spună, dar cineva care să știe concret ce trebuie făcut în cazul de față sau în orice caz ar avea omul vreodată, unde întrebi? Ce facem, ne apucăm toți să citim Codurile de procedură ca să știm cum să ne cerem dreptatea? Că m-am apucat să citesc Codul civil ca să verific dacă notarul ăla kafkian era prost sau doar urma litera legii. Și mi-am dat seama că e prost, dar tot n-am rezolvat nimic, că el tot cu prostia lui a rămas, iar eu cu treaba nefăcută.
Când te duci la un medic te aștepți ca el să recunoască boala de care suferi după simptomele pe care i le prezinți. Dacă s-ar uita într-un tratat de medicină atunci când te consultă ai mai sta să te gândești dacă chiar vrei să te dai pe mâna lui sau nu. Din (ne)fericire eu n-am întâlnit până acum un medic care să admită cinstit că habar n-are ce boală are pacientul și să zică „mai veniți mâine să mă uit în manual!”. Însă am descoperit pe propria piele că e bine să verifici diagnosticul pus de unul și la alți doi-trei, până te stabilești la un tratament. E, dacă vreți, ca informația jurnalistului verificată din trei surse. Se întâmplă că și justiția e un soi de medicină, doar că ăștia de te consultă nici nu vor să te trateze de fapt, ci doar te trimit de la unul la altul, pe motiv că e spre binele tău să nu te trateze ei. O justiție – și o medicină – de supermarket. Vezi rafturile pline, dar nu-ți zice nimeni exact ce-ți trebuie de pe ele. Te lasă să orbecăi ca prostul și să testezi orice produs îți cade în mână.
Citiți și:
Legea succesiunii în România, câți notari, atâtea obiceiuri (I)
Mda, ț-ar trebui un judecător de pace. D-ăla care repară onoarea și un clondir de mastică prima. Care va să zică că nu se mai găsește. Cearcă matale în literatură, în vise, în altă țară sau în altă viață.
Auzi mneatale, cică justiție vrea dumneaei…
Tot o biruiesc eu cumva, nu mă las 🙂 Doar că, într-adevăr, azi am avut o senzație de sictir maxim, după atâtea luni de plimbări prostești prin sistem. De deznădejde de fapt. Și n-o mai avusesem de ceva vreme…
Ceau. Daca tot nu ti-ai rezolvat problema, iti spun eu cate ceva ce te poate lumina, in cunostinta de cauza, fiind absolventa de Drept. Notarul competent sa dezbata succesiunea este unul care are sediul biroului in circumscriptia judecatoriei in raza careia si-a avut defunctul ultimul domiciliu. In cazul in care sunt mai multi notari in circumscriptia acelei judecatorii atunci competent este primul notar sesizat de tine. Nu e necesar procesul pentru ca te costa si dureaza. Mai ales daca mama renunta la dreptul ei in favoarea ta, ea va trebui sa dea o simpla declaratie de renuntare la succesiunea dupa sotul ei, adica tatal tau. Astfel ramai unic mostenitor. Trebuie luata in considerare si data decesului, pentru ca de la acea data ai 1 an termen sa accepti succesiunea. Altfel, vei fi considerata straina de succesiune. Si da, trebuie sa demonstrezi ca esti fiica tatalui tau prin certificat de nastere. De altfel, oricine pretinde drepturi asupra unei mosteniri trebuie sa faca dovada dreptului efectiv la mostenire. Notarul nu are de unde sa stie cine esti. Sigur ca si el trebuie sa faca verificarile de rigoare dar nimeni nu le face pe gratis si de pomana ci doar dupa ce ai deschis procedura la respectivul birou notarial. De ce trebuie sa dovedesti cine esti si ce drept efectiv ai de a mosteni? Pentru ca, de exemplu, vine mama defunctului sa ceara mostenirea dar defunctul are si un copil. Ei bine, atata timp cat exista un copil, nimeni altcineva in afara de sotul supravietuitor al defunctului nu ia un capat de ata din bunurile lasate de defunct. Mai intreaba-ma pe mail daca ai nelamuriri. Nu te taxez. 🙂
Mersi Miki, dar știam toate astea. Dacă citești și părțile I și II din această trilogie înțelegi că problema e mai profundă 🙂
Ti-a luat deja notarita declaratia de optiune succesorala? Ar fi bine s-o faci, daca nu ai facut-o, solicitandu-i repunerea in termen conf art 2522 din noul cod civil. Altfel, daca nu te grabesti, s-ar putea sa pierzi de tot dreptul si vei fi considerata straina de succesiune . Tatal tau murind sub imperiul vechiului cod civil termenul era de 6 luni, intr-adevar dar se poate solicita repunerea in termen daca ai avut motive temeinice sa nu te incadrezi in termen. Iar tu ai avut.
Aha! Deci nu s-a schimbat (aproape) nimic faţă de cum am lăsat eu lucrurile. :))) Mă rog, pe vremea mea mai exista totuşi judecătorul de servici…
Îţi ţin pumnii, să nu te rătăceşti prin hipermarket. 😉
Măcar până la raftul cu mastică să ajung 😉
De serviciU. Servici nu există în limba română (or in any other language, for that matter).
Ups! Mea culpa. Sper să nu crezi că de profesie sunt ziarist din noua generaţie … 😉
Acum doi ani mi-am reinnoit buletinul, la Craiova. Am intrat in sala de asteptare unde, din 3 ghisee deschise, functiona numai unul. M-am pus la coada, in fata mea o familie reunita de tigani, vreo 7 oameni. In fata lor un tip si o tipa. Mai in fata inca vreo 4 persoane. Sa fie ei ai naibii cu buletinele lor, teoretic trebuia sa mearga repede: pui actele, faci poza, la revedere, veniti joi sa luati buletinul, dar la astia am stat o ora si abia terminasera 2 oameni. M-am uitat pe pereti si tot asa, lozinci mobilizatoare: noi nu luam mita, noi nu dam mita, noi facem bine, noi nu bem apa de la frigider… Hop! Si vad telefonul consumatorului, sau ceva de genul asta. Scot mobilul, dau telefon, nu-mi raspunde nimeni. Incerc de vreo 4-5 ori, acelasi rezultat. Intre timp familia de tigani crescuse la 10 persoane (nu, n-au nascut acolo, dar au venit altii). M-am mai uitat pe afise si din nou… hop! am gasit un numar de telefon chiar de acolo, de la ei. Am sunat, mi-a raspuns o tanti:
– Buna ziua, Politia Curului bla bla…
– Saru-mina – zic, plin de draci – la ghiseul 3 nu e nimeni??
– ….
– ….
– Poftim? – raspunde tanti intr-un tirziu.
– Saru-mina, la ghiseul 3 nu e nimeni???
– Imediat – zice tanti si inchide.
In 2 minute a venit o politista blonda si draguta la ghiseul 3. Se uita speriata prin sala, sa identifice cine a sunat. S-a oprit cu ochii pe mine, am privit-o sfidator, ca si cum as fi vrut s-o f*t in cascheta aia ridicola. Sint sigur ca mi-a citit gindurile pentru ca s-a asezat si a deschis gemuletul: muncea din nou.
Cat de tare!!!! E de retinut, sigur o sa ajung vreodata in situatia asta la vreun ghiseu din Romania.
Caz real: prin 1990 am dat banii necesari pentru ca socrii sa-si cumpere apartamentul in care locuiau. Evident ca a fost intabulat pe numele lor. Au trecut anii, socrul a murit si nici soacra nu se simtea prea bine. Cam la 20 de ani dupa eveniment ne-am dus la notar unde s-a facut succesiunea dupa socru SIMULTAN cu cesionarea catre sotia mea a tuturor drepturilor soacrei si a celorlalti mostenitori (fratii sotiei). Deci intr-o singura sedinta sotia a devenit proprietara unica a apartamentului (a cam costat, dar jumatate ia statul oricum).
Asadar am impresia ca v-ati ciocnit numai de notari incompetenti, eventual lasi (fug de raspunderi). Chestia cu procesul mi se pare complet aiuristica – daca tatal e mort si mama de acord, la ce trebuie judecata ? Pentru sfaturi incercati sa gasiti un notar serios in Bucuresti (eventual femeie mai de virsta a doua, eu numai cu persoane de acest fel am avut de-a face si nu m-au dezamagit).
Problema e că nu pot face pe cale notarială nimic în București, ci numai în localitatea unde tata a avut ultimul domiciliu (așa zice legea succesiunii) – iar acolo sunt doar doi notari. Unul mai breaz ca altul, precum se vede. În plus tata a fost un bondar care a polenizat multe flori. Eu acum trebuie să aduc dovezi care să ateste faptul că sunt singura moștenitoare. Cam astea îngreunează toată procedura.
Suportati si imensa greseala a mamei care dupa divort nu a trecut plata ratelor doar pe numele ei. Pe de alta parte eu nu am spus sa faceti ceva in Bucuresti ci doar sa va sfatuiti cu un notar realmente competent.
Mama a trecut plata ratelor pe numele ei, are toate dovezile că ea a plătit apartamentul, dar nu l-a scos pe tata de pe contractul casei, asta a fost greșeala. M-am sfătuit și cu notari de aici, însă indiferent ce spune unul de la București, cei doi de acolo fac strict ce știu ei și cum vor ei. Primul cu care am reușit să mă cert nu a vrut pur și simplu să priceapă că cererile lui sunt absurde, chiar dacă nicio lege nu le prevede, așa că m-a trimis la cealaltă notar, dacă nu-mi convine procedura lui… Ce poți să faci în cazul ăsta?
Notarii aplică legea, nu fac ce vor ei, întrucât notarul – atât de invidiat de toată lumea, e singurul profesionist din breasla juriştilor care răspunde nelimitat, atât cu averea cât şi cu libertatea, spre deosebire de avocaţi, magistraţi, executori sau consilieri juridici, etc.
Cât priveşte absurditatea cererilor, după cum puteţi observa mai sus, legea le prevede; iar din articolele dvs. nu rezultă că aţi fi o persoană prea respectuoasă, ci mai degrabă o fiinţă ciufută care consideră că totul i se cuvine.
Mitule/sau Mitzuro, dacă ai gândi puțin logic, in tot timpul ăsta pe care îl pierzi ca să citezi din cărți (care nu au legătură cu realitatea din viață), breasla notarilor pe care o aperi atât ar arăta altfel . În rest, cred că prin comentariile tale tocmai ai demonstrat ceea ce am scris eu pe aici.
Aruncaţi cam uşor cuvinte domnule Vasilescu, nu doar că nu aţi înţeles nimic din aventurile domnişoarei Dollores, dar sunt sigur că nu sunteţi mai competent decât un notar public, fie el din tânăra generaţie sau “femeie mai de vîrsta a doua”…
Dragă Dolo, nu-ti mai pierde vremea prin București. Nu aici poți face succesiunea tatălui tău, din păcate. Nici notarial, nici judecătorește. Fixează-te fie la una, fie la alta, dar la ultimul domiciliu al tatălui. Altfel nu mai faci nimic, ceea ce nu rezolvă lucrurile.
Procesul pentru reglementarea situației apartamentului, dacă îl faci în instanță, reprezintă o cerere de chemare în judecată cu mai multe așa-numite capete de cerere: să constatați deschisă succesiunea de pe urma defunctului, să constatați că moștenitori ai defunctului suntem subsemnata în calitate de fiică, x, y și z (în calitate de ….soț sau alți copii), să constatați că masa succesorală este compusă din 1/2 imobil construcție (apartament) situat la adresa completă (cealaltă cotă de 1/2 aparținând doamnei ……), să dispuneți partajul succesoral al întregului bun (ieșirea din indiviziune) prin atribuire către subsemnata, cu obligarea mea la plata sultei.
Fiind vorba de proces de succesiune, trebuie să te judeci cu toți cei care au dreptul să-l moștenească pe tatăl tău. Aici intră ultima soție supraviețuitoare și copiii (recunoscuți de tată în mod oficial!).
Din acest motiv, atât o judecată pentru succesiune, cât și o procedură notarială se fac DOAR la locul ultimului domiciliu al defunctului, pentru că se presupune că acolo se află actele care-l privesc, eventualii succesori (în principal soția supraviețuitoare). Dacă soția supraviețuitoare a murit, la rândul ei, trebuie chemați moștenitorii ei.
Desigur că în prin cererea de chemare în judecată se poate cere să se constate și că ceilalți eventuali moștenitori sunt străini de succesiune, în măsura în care poți dovedi că numai tu ai înțeles să te comporți ca un proprietar față de bunul tatălui (dovezi cu plata impozitelor, cu îmbunătățiri serioase aduse bunului, cu înscrisuri, cu martori).
Și mama ta va trebui să figureze în proces, doar pentru capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune și atribuirea bunului în proprietatea ta.
În legătură cu ultimul aspect, tu și mama vă veți prezenta cu o tranzacție de împărțire a apartamentului (adică o tranzacție prin care, pentru a stinge procesul de împărțeală, conveniți ca partea ei de 1/2 să-ți revină ție în proprietate, fără sultă, sau cum vă înțelegeți voi).
Acestea sunt motivele pentru care într-un astfel de proces ai nevoie de un avocat și încă de unul cât se poate de local. Adică unul care să poată activa la judecătoria de care ține ultimul domiciliu al tatălui și care să poată face demersurile eventual necesare. Altfel nu poți rezista la cheltuielile de deplasare ale unui avocat de la București. În orice caz, ai nevoie și să cooperezi cu avocatul, să-i furnizezi toate actele și datele pe care ți le cere, pentru că sunt în interesul tău.
Trebuie totodată să te gândești la martori coerenți și credibili care să cunoască situația tatălui tău (adică să știe că a fost/nu căsătorit, că a avut/nu copii și câți) precum și faptul că după deces doar tu ai înțeles să te comporți ca moștenitor. Pentru a-ți folosi scopului tău, acești martori vor trebui să vină în proces să declare aceste lucruri, deci trebuie să-i găsești, să-i convingi să-și piardă o zi la judecătorie și să dea declarații competente.
Taxele de timbru pentru succesiune pe cale judecatoreasca (se achită cel mai târziu până la primul termen de judecată, nu după acest termen și nu în timpul lui)
– 50 lei de fiecare mostenitor
3% din valoarea masei succesorale (în cazul vostru masa succesorală este reprezentată de jumătate din apartament; se indică deci o în cererea de chemare în judecată că 1/2 din valoarea apartamentului este estimată la xxx lei și ea se înmulțește cu 3%, rezultând taxa de timbru care trebuie achitată).
În cursul procesului va trebui să se efectueze de către un expert numit de instanță o expertiză judiciară prețuitoare a bunului care compune masa succesorală. Valoarea astfel rezultată va reprezenta baza de calcul a taxei de timbru de 3%. Cel mai târziu la sfârșitul procesului, deci, va trebui achitată diferența dintre taxa de timbru plătită la valoarea estimată și taxa de timbru determinată prin expertiza judiciară.
Vor trebui audiați martori, cum am zis mai sus.
Notarul face cam aceleași lucruri, dar nu într-un timp așa îndelungat ca un proces. Condiția este să deții toate actele pe care ți le cere. Și instanța îți cere, desigur, toate actele de stare civilă, dar poți obține amânări ca să le procuri, sau chiar concursul instanței care poate face ea adrese oficiale de obținere a actelor, dacă tu faci dovada (cu cereri înregistrate la respectivele instituții deținătoare ale actelor) că ai făcut demersuri și ai fost refuzată.
Da, în teorie totul sună foarte logic. Practica ne omoară. Dacă citești și primele două episoade vei vedea că am pornit exact pe acest drum, ajungând la cei doi notari din zona în care tata a avut ultimul domiciliu. Unul dintre ei mi-a cerut niște acte absurde – gen certificatul de căsătorie al părinților, deși am hotărârea lor de divorț, ca să demonstrez filiația (?!) – și nu a vrut să discute fără ele. A doua notăriță mă expediază spre justiție de parcă n-ar vrea se lege la cap cu cazul meu. Eu pricep că legea spune că succesiunea trebuie făcută acolo, deși practic numai moartea lui a survenit acolo, în rest toate celelalte acte sunt produse în București: apartamentul mamei, căsătoria lui cu ultima soție și divorțul de ea tot aici au fost, iar acolo, în localitatea în care a murit nu a avut nici alți moștenitori, nici alte proprietăți. Știu că procesul este calea mai lungă de rezolvare, dar ce pot face în condițiile în care notarii ăia sunt atât de absurzi?
– Și durează până la sfârșitul lumii, right?
– Ce-mi place mie invenția numită „taxă de timbru”.
Beranger, tu să taci.
În sfârşit un răspuns frumos şi documentat, cu singura observaţie că partajul se va face conform noului Cod civil, prin urmare nu se poate partaja fără sultă. Bravo Cristina.
Nu vreau sa par functionarii dar:
1.Consultanta juridica dau avocatii, nu functionarii. Daca cel pe care l-ai angajat nu stie insemana ca-l platesti degeaba.
2. Din context rezulta ca avocatii pe care i-ai consultat sunht din categoria „intreaba un prieten”. Inainte de a ate reversa pe blog cu frustrarile, tine minte ca nimeni nu e obligat sa munceasca gratis. Problemele complicate se rezolva cu oameni competenti si motivati, nu pe gratis. Problema ta e una complicata datorita neglijentei de a se fi clarificat niste lucruri din punct de vedere juridic mai din vreme. Atitudinea asta ma duc si stau pe capul a zece oameni ca poate se plictisesc de mine si se misca ceva, e una total necivilizata si neeuropeana. Inainte de a te plange de cei din jur uita-te la tine daca ai facut tot ce trebuie.
Mă dragă fefe, eu nu vreau să rezolv lucrurile gratis. Am apelat inițial la un avocat cu care normal că voiam să închei și contract de reprezentare, numai că el m-a trimis la notari și de aici toată saga. Nu am de gând să exploatez pe nimeni în folos propriu, ci doar să aflu care e calea de urmat, după care normal că voi plăti tot ce trebuie, către cine trebuie. Numai că nu reușesc să nimeresc ușa pe care să intru. Crezi că aș fi fost mai deșteaptă acum dacă aș fi plătit înainte de a-i consulta pe absolut toți cu care am vorbit în aceste luni: trei avocați și tot atâția notari? Că știința lor despre procedura în cazul de față e aceeași.
Din toata istoria asta de vreo luna tot ce am inteles e ca ai consultat niste persoane incompetente si nu ca tagma avocatilor sau notarilor e de rahat.
Cauta o persoana calificata care sa iti explice clar si concis ce trebuie facut pentru realizarea succesiunii.
Daca chiar nu te descurci si nu gasesti niciun notar „mai luminat” te pot ajuta cu un nr de tel de la un notar care nu a fost promovat in vreun pat de politician si care isi cunoaste meseria.
Nu e de la tine din localitate dar iti poate explica fluxul ca sa nu te mai plimbi de pomana pe la Judecatorie, Parlament sau Camera Notarilor.
Păi aia e cheia, că dacă nu am cum să-i conving să fie competenți pe ăia doi unici notari la care pot face succesiunea conform legii, nu am altă cale decât justiția. Și mie mi se pare absurd, dar se pare că nu ai cum să lupți împotriva voinței unui notar: cum vrea el sau n-ai decât să mori în chinuri. Nu am unde să-i reclam și dacă-i reclam la Camera Notarilor cică oricum nu rezolv mare lucru.
complicata treaba… incearca si la notarii din piatra neamt.. logic, ar trebui sa fie si de cmpetenta lor. logic, desi logica la romenia, e cam la cur.
Conform Camerei Notarilor nu sunt decât ăștia doi „competenți”
Parca-i Viata Domnului Lazarescu, iar tu cel mai recent Kafka balcanic:)
Sa-ti zic?… Sa nu-ti zic?..
Parerea mea e ca s-ar putea sa iesi mai ieftin cumparand un alt apartament.:).
A refuzat pe bună dreptate, şi eu aş fi refuzat; dacă nu aţi citit comentariile mele pentru celelalte articole legate de succesiune, vă mai indic o dată: Notarul respectiv nu e “unicul notar din univers” care vă cere certificatul de căsătorie al părinţilor; aşa se dovedeşte filiaţia faţă de tată. Dacă nu credeţi, mergeţi la bibliotecă şi căutaţi Tratat de dreptul familiei ed. A VII-a, Editura All Beck, 2002, de Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu, paginile 323 şi 329, sau dacă găsiţi altă ediţie, capitolele care tratează prezumţia de paternitate, respectiv puterea doveditoare a certificatului de naştere unit cu folosirea stării civile conforme cu acesta, respectiv pentru Noul Cod civil, articolele 408-409.
Dacă veţi citi materialele indicate, veţi observa că afirmaţiile dvs. sunt ca şi cum atunci când vi se cere permisul de conducere de către organele poliţiei rutiere, aţi afirma că faptul că sunteţi la volan dovedeşte faptul că aveţi permis… Pe de altă parte, căsătoria se dovedeşte doar cu certificatul de căsătorie, conform capitolului privind proba căsătoriei din acelaşi tratat indicat mai sus, respective conform art. 292 Noul Cod civil, iar dovedirea căsătoriei este pe de o parte unul din elementele stabilirii filiaţiei faţă de tată, iar pe de altă parte dovedeşte data încheierii căsătoriei, în funcţie de care se stabileşte calitatea de bun comun a bunurilor dobândite de părinţii dvs. în timpul căsătoriei. Referirea la Kafka mi se pare de prost gust, dacă mi-aţi fi spus mie acelaşi lucru, şi eu m-aş fi supărat. Citez din tratatul menţionat mai sus: “[…] Proba căsătoriei -potrivit art. 18 C. fam. căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare Civilă. […] prezumţia de paternitate
a) noţiunea
– filiatia faţă de tată rezultă din faptul concepţiunii copilului, fapt care nu este susceptibil de a fi dovedit în mod direct şi nemijlocit; de aceea, Legea prevede ca mijloc de probă prezumţia de paternitate. Potrivit acestei prezumţii, pentru dovedirea filiaţiei faţă de tată este suficient să se stabilească filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la data naşterii ori concepţiei copilului.
[…]prezumţia îşi produce efectele independent de indicaţiile actului de naştere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât soţul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut.”
Şi din Noul Cod civil: “ART. 408
Modurile de stabilire a filiaţiei
(1) Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
(2) Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate.
(3) Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
ART. 409
Dovada filiaţiei
(1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.
(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor, trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.”
După cum puteţi vedea, am citat din Codul civil, tocmai ca să puteţi constata că vi se aplică zicala “Cine zice ăla este”, şi ar trebui să vă numiţi “a lui Buridan”, nu Benezic, dacă faceţi asemenea afirmaţii fără a vă documenta cum trebuie, mai ales având în vedere meseria dvs. N-ar trebui să ponegriţi notarii, sunt mai deştepţi decât dvs….
„N-ar trebui să ponegriţi notarii, sunt mai deştepţi decât dvs….” Mitule, ți-am mai spus unde să te duci.
Apropo, care e baza juridică pentru a pretinde 2 martori ăia? Este asta:
Legea nr. 36/1995 (Actualizata 2008), notarilor publici si a activitatii notariale
Art. 50. – Partile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin mentiunea in incheiere ca ele sunt cunoscute personal de acesta. In cazul in care notarul public nu cunoaste partile, este obligat sa se convinga de identitatea acestora, stabilita, dupa caz, prin:
a) acte de identitate sau legitimatii oficiale prevazute cu semnatura, stampila si fotografia posesorului;
b) atestarea avocatului care asista partea;
c) doi martori de identitate, cunoscuti personal de notarul public sau legitimati conform lit. a).
DECI, DUPĂ CAZ! Actul de identitate face NENECESAI martorii, dar MUIȘTII de notari îi pretind, pentru că sunt stat în stat!
JIGODIILOR!
Legea 36/1995, ART. 74
(1) Calitatea de mostenitor si numarul acestora se stabilesc prin acte de stare civila si cu martori, iar bunurile ce compun masa succesorala se dovedesc prin inscrisuri sau orice alte mijloace de proba admise de lege.
Dumneata n-ar trebui să te numeşti om, iar eu mă retrag din discuţie, că nu meritaţi să-mi bat capul cu voi…
Ești un oligofren, bă. Tu ești dintre cei care înțeleg dreptul ca un robot defect. ȘI nu înseamnă că fiecare act de stare civilă ar trebui completat cu martori, altminteri nu s-ar mai putea face nimic. Legile sunt scrise ambiguu, de proști ca tine. Mă întorc la Art. 50 – este evident că nu se aplică SIMULTAN toate a, b, c: ori am acte, ori am avocat, ori am martori. Dar Legea notarilor publici este una din cele mai de căcat legi din țara asta!
Domnule Mitu, va vad priceput, poate ne lamuriti si pe noi unde se afla un certificat de casatorie in cazul in care intre timp a intervenit divortul. Ca sa stie si autoarea articolului de unde sa-l ia.
cand am divortat eu, mi-a ramas mie. Nu mi l-au cerut la tribunal cand s-a pronuntat divortul. (2004)