Școala cu handicap

– Bună ziua, suntem de la o asociație culturală din cartier și vrem să discutăm cu cineva din conducerea liceului ca să-i prezentăm un proiect cultural pentru elevi.

– Nu e interesat domnu director. E sătul de asociații culturale…

– Dar nu știe despre ce e vorba, nu ne lăsați măcar să-i spunem despre ce e vorba și să zică dumnealui?

– Ăhă, câți am văzut io întorși din drum…, că au mai venit d-ăștia cu proiecte culturale, i-am dus până la domnul director și a zis pleacă cu cultura d-aci!

Bodyguardul 1 stătea în cabina de pază de la poarta liceului teoretic și mânca. Din curtea liceului, de pe soclu, îl privea însuși Nichita Stănescu. Bodyguardul 2, un tip mai împăciuitor, ne-a măsurat așa din ochi – două fete, ce mă costă să le duc până la domnul director? – și ne-a zis: haideți cu mine! Tot drumul a zâmbit enigmatic. Nu era clar dacă aștepta să ne vadă aruncate pe scări de directorul sătul de cultură sau era doar amabil.

Realitatea ne-a luat pe nepregătite. Ne-a primit directoarea adjunctă și a fost amabilă. Deja ne înarmasem cu temeri inutile. Femeia era mai mult decât dornică să facă parteneriate culturale și să-i scoată pe copii din clase, la activități extracurriculare. Când am ieșit pe poartă, bodyguardul 1 era tot un zâmbet satisfăcut din categoria „v-am spus io?!”.

– E, cum e, ați rezolvat?

– Da, chiar am rezolvat, mulțumim!

– E da, serios? Aproape că s-a ridicat de pe scaun. Apoi s-a lăsat la loc, dezmăgit.

Toată ziua azi am colindat prin câteva licee din București, ca să convingem directorii să ne lase să vorbim cu elevii lor, despre un proiect cultural pe care asociația Make a Point îl face în Pantelimon. Să le cerem părerea despre niște picturi care urmează să fie puse pe un turn de apă care va fi transformat în turn de artă. Proiectul nu implică vreun cost din partea școlilor, ci urmărește doar să-i atragă pe tineri spre polul ăsta cultural care se va dezvolta la ei în cartier.

Următoarea oprire a fost la un grup școlar din Pantelimon. Pe poartă scria „Școala de arte și meserii”. În cutia cu gardieni, un ins mai amabil, care ne-a cerut un buletin. În timp ce scria într-un registru seria și numărul vizitatorilor se oprește din scris și zice brusc iluminat de evidenta inutilitate:

– Dar știți, aici e o școală cu handicap! Mai vreți să prezentați proiectul?

– Ce fel de handicap? Mintal?

– … păi cam!

–  Dacă pot să vadă niște picturi și să aleagă între ele, de ce nu?

Tipul ne dă un ecuson de vizitatori și ne îndrumă spre direcțiune. Domnul director stătea la un tete a tete exact cu doamna care se ocupa de activitățile culturale ale școlii. Amabili, ne-au poftit să ședem ca să discutăm. La mijlocul prezentării ne-au întrerupt cu aceeași temere:

– Dar știți că noi avem copii cu handicap aici, da?

– Da, dar ne-am gândit că pot să voteze în cunoștință de cauză ce pictură le place, nu?

– În cunoștință de cauză nu prea, dar… alegem noi un grup de câțiva și venim cu ei la dumneavoastră, că le prinde și lor bine o ieșire din școală, mai ales că sunt copii din familii sărace.

La plecare ne-au îndrumat și către școala vecină, unde sunt surdo-muții. Acolo doamna care se ocupă de partea culturală se grăbea să ajungă acasă, dar ne-a zis că e foarte interesată mai ales că elevii lor au vădite înclinații artistice.

***

La Liceul Lucian Blaga, câți bodiguarzi la ușă, atâtea opțiuni. Noi am cerut să mergem la direcțiune, șeful tuturor paznicilor a decretat altceva:

– Nea Costică, ia du-le, bre, pe doamnele la doamna adimistrator!

– Păi e și domnul director în birou … zice nea Costică mirat.

– Lasă, mă, la doamna adimistrator du-le!

Zis și făcut. Doamna adimistrator era chiar pe hol, vorbea cu cineva. Îi spunem în două cuvinte cine suntem și ce vrem. Ne întrerupe nerăbdătoare:

– Păi și mie vreți să-mi propuneți? Nu domnului director?
– Ba da, dar domnul de la poartă…

Nea Costică se oferă să ne ducă tot el acolo unde voia inițial, dar îl oprește și de data asta administratora.

– Lasă că domnul director n-are timp. Veniți mai bine altă dată.

– Venim, dar măcar să lăsăm un pliant ca să știți despre ce e vorba…

– Dar e domnul director în birou… insistă amabil nea Costică.

– Nu are domnule, timp, nu are, nu are, nu auzi? Abia am ieșit eu de acolo!, se precipită nervoasă administratora, fără niciun motiv. Nea Costică  se dă bătut. Doamna face stânga împrejur și pleacă.

Noi, nedumerite, riscăm o bătaie în ușa directorului. Ne primește, ne ascultă, e de acord și zice să contăm pe ajutorul lui.

***

Urmează Liceul Leonida, unde dăm buletinul la poartă și suntem îndrumate spre secretariat. Doamna secretară ne direcționează spre cabinetul directoarei. Când băgăm capul la directoare suntem luate la rost, înțepat:

– Chiar mă deranjați! Era cu două profesoare, probabil, și discutau ceva care nu putea fi întrerupt.

– Când să revenim? Suntem o asociație culturală…

– Mâine! De luni încolo mai bine…

Ca să nu rămânem cu un gust rău am mai călcat și Liceul Anghel Saligny. De departe cel mai dichisit și plăcut dintre toate. Plante ornamentale, tablouri, curățenie. Cele două directoare ne zâmbesc de cum intrăm pe hol, deși habar n-au cine suntem și ce vrem. Ne poftesc într-un birou și discutăm omenește, bucuroase că cineva vrea să atragă elevii spre cultură.

Acum rămâne de văzut și câte dintre aceste acorduri de principiu se vor concretiza, dar la o primă vizită rezultatul a fost în mare satisfăcător. Aș zice că principalul handicap al școlii, la primul contact cu oricine, este comunicarea. Comunicarea învățată tot la școlile alea de către bodyguarzi, că din câte știu nu-i primește în tagma asta decât cu diploma de „bacaloriat”. Vă imaginați cum or acționa gardienii ăștia de la porțile școlilor atunci când vor băieții răi să le calce pragul?

Etichete: bodiguard, directori de liceu, liceu, Liceul Dimitrie leonida, profesori