Am fost surprinsă plăcut aseară să văd coada la filmul „După dealuri”, al lui Cristian Mungiu. O palidă contrapondere la coada lungă de kilometri, la moaștele expuse de câteva zile pe Dealul Patriarhiei.
Filmul e bun. Neașteptat de bun. Nu suferă comparație cu „4,3,2”. Cred că este primul film în care România actuală își găsește o oglindă fidelă. Fără exagerări, fără patimi, nimic senzațional. E un film despre oameni lipsiți de speranță și de perspective, tânjind după o călăuză care să le arate calea, oameni de care aparent nu are nimeni nevoie. Cred că e filmul care stabilește falimentul societății românești, de la prima la ultima instituție. De la biserică la poliție, cu binecuvântarea unui sistem medical putred.
Nu intru în amănunte despre asemănările sau diferențele dintre film și celebrul caz de la Tanacu, din 2005, în care o tânără venită în vizită la prietena ei la mânăstire este supusă unui ritual de exorcizare care duce la moartea ei. Înțeleg că au existat și niscai diferende între Mungiu și autoarea romanelor scrise despre Tanacu, deși nu am priceput de ce. Scrie destul de clar și la începutul și la finalul filmului că scenariul e inspirat din ele. oricum m-a făcut curioasă să citesc și romanele alea, pentru că sunt sigură că fac o radiografie poate și mai fină a lucrurilor.
Dar până atunci trebuie să recunosc că filmul mi-a produs câteva impresii puternice. Are scene de o simbolistică minunată, care ar fi făcut din film un succes și dacă ar fi fost mut. Caracterele sunt bine conturate, povestea curge firesc în cele două ore jumate de film, aproape că se spune singură. Fiecare tablou este o bucată defectă de lume.
Prietenia disperată dintre cele două fete vorbește despre o dramă pe care România o ignoră de 20 de ani, aceea a copiilor crescuți în orfelinate și care, cu mici excepții, nu au șanse de integrare în societate după 18 ani. Cuvintele predominante în dialogurile din film sunt „unde să ne ducem?” sau „ce să facem?”. Aceste întrebări care mustesc de neputință sunt rostite de măicuțe în fața doctorului psihiatru, care habar n-are ce are sau ce ar trebui să-i facă Alinei, și preferă s-o arunce în mânăstire „ca să se liniștească”. Sunt rostite de fete în fața preotului, care își dă seama că venirea în mânăstire a Alinei i-ar putea strica micro-universul utopic pe care și-l crease ca răspuns, poate, tot la o întrebare similară pe care și-o pusese el însuși vreodată. Dar o acceptă și pe Alina în mânăstire cu convingerea că o va aduce „pe drumul cel bun”, tocmai pentru că înțelege să-și asume rolul de ultimă soluție, rol de care pare că fug toți ceilalți. Într-o lume în care nimeni nu te-a vrut vreodată, de la părinții care te-au abandonat în grija statului, iar statului nu-i pasă de tine, Dumnezeu în persoana unui preot-tată pare singura soluție.
Biserica apare în film ca un ultim refugiu al oamenilor neadaptați, care nu-și găsesc locul „afară” și care nu sunt capabili să gândească cu capul lor. Aparent spălate pe creier de preot, măicuțele fac totul dintr-o bunătate izvorâtă din bigotism. Dar în spatele gesturilor pioase mocnește frica de ceva ce nu înțeleg și nu vor să accepte. Comportamentul lor este dictat de plăcuța scrisă de preot la intrarea în mânăstire: „Interzis celor de alte religii”. Acolo era un loc în care trebuia să-l accepți pe Dumnezeu și să te lepezi de toate cele 464 de păcate contabilizate într-un îndreptar absurd. În fața acestor prostii aproape că pare firesc comportamentul Alinei, care încearcă cu orice preț să se întoarcă măcar ea la Voichița, dacă nu reușește invers.
Cele două actrițe din rolurile principale (Cosmina Stratan și Cristina Flutur) au fost răsplătite cu premiul pentru interpretare la Cannes. Pe merit. Există către final o scenă în care polițiștii vin la mânăstire să ancheteze moartea Alinei. Toate personajele, călugărițe, preotul, polițiștii, sunt în biserică, cu spatele la cameră și cu fața la altar, din pragul căruia îi privesc ochii expresivi ai Voichiței. În câteva minute prin ochii aceia negri se derulează practic tot filmul, în ei se vede un om trezit brusc, dar prea târziu, la o realitate de care fugise până atunci.
Știu că preotul de la Tanacu a fost eliberat recent, după 7 ani de închisoare, dar aș fi curioasă să aflu dacă „Voichița” din realitate o fi mai rămas la mânăstire după asta.
Scena de final încheie magistral filmul: din mașina poliției, în care sunt urcați protagoniștii ca să fie duși la procuror, se vede afară printr-un parbriz crăpat. Afară ninge, drept în față sunt două indicatoare din alea turistice mari, care te trimit inevitabil, la stânga sau la dreapta, către o biserică. Pare că alt drum nu există, în față.
După dealuri suntem toți, o Românie în faliment social și moral, care fuge de realitate în brațele unui bigotism inacceptabil pentru unii, dar care ne împresurează fără speranță. Mergeți să vedeți filmul, ar merita difuzat cumva la coadă la moaște. Din păcate va rămâne doar un film, nu va schimba ceva în mentalul pervers afectat de lipsa de educație al nației.
N-am vazut filmul, dar dupa cronica ta sint foarte nerabdatoare sa il vad, cumva, pe undeva (ca nu a fost in ptogramul Saptaminii Filmului Romanesc de la Budapesta, si nu am inteles de ce, cita vreme a fost la Toronto si in Israel).
Ce voiam sa comentez, insa, e inca un detaliu a propos de „Dupa dealuri sintem noi”, mai precis scandalul ,pe care l-a iscat madam Niculescu Bran, in cea mai pura traditie a caprei vecinului, a unor conflicte intelectuale complet de neinteles, samd
http://www.contributors.ro/cultura/scrisoare-deschisa-catre-cristian-mungiu/
http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-cristian-mungiu/
Tot cazul pe care il face ea mi-a lasat un gust foarte amar a propos de intelectualitatea romaneasca. Nu inteleg ce vrea mai exact, ce o deranjeaza, dar am sentimentul foarte trist al dezbinarii intelectualilor romani, care ne-a impiedicat sa avem o dizidenta inainte de ’89 si o evolutie de atunci incoace. Nu ma surprinde deloc, in contextul asta, circul cu ICRul, Cartarescu, Patapievici, caloriferul, desfiintarea TVR Cultural, etc. Totul este atit de previzibil, si nu e de mirare deci, ca plebea ajunge sa se inchine vesnic la moastele sfintilor Nectarie samd. MAcar acolo exista traditie, unitate si lipsa eternei mincatorii si invidii dinte intelectuali.
Poate sint incoerenta, dar pur si simplu sint extrem de deprimata
Ei, nici la moaște nu e chiar așa armonie și unitate, există dezbinare și în rândul bisericii că tot niște intelectuali sunt și popii 😉
mea culpa pentru 2 virgule in plus si un „r” lipsa – am scris in focul pasiunii si am trimis fara sa recitesc 🙂
dupa dealuri, inspirat titlu, dupa blocuri, dupa gard, dupa usi, acolo se petrec lucrurile adevarate si, intr-devar, aceia suntem noi goi in toata splendoarea. daca pui alaturi de povestea din film si articolul „Ştia toată comuna” http://www.evz.ro/detalii/stiri/Tat-incestuos-a-fost-ACHITAT-pentru-violarea-copilului-su-1007791.html, nici nu ar fi cazul sa iti mai faci probleme de orgoliu. astia suntem si cu astia defilam. cat despre educatie si sanatate, cat timp guvernele si politicienii vor juca alba-neagra cu sanatatea si invatamantul, joc la care participa atat medicii, cat si profesorii, nicio sansa. spoiala, la noi, se vede doar prin centrul bucurestiului si al catorva mari orase, alaturi de ceva comune mai rasarite, restul fiind toti cam pe dupa dealuri.
filmul e extrem de bun, iar cronica ta atinge aproape toate aspectele importante. am vazut aproape toate filmele lui Mungiu si, per total, il suspectam de o lipsa de profunzime. momentan, nu mai sunt foarte sigura de asta, dar am apreciat ironia trista prezenta pe durata filmului care mi-a adus aminte de Porumboiu.
actritele merita premiul cu varf si indesat si, de altfel, mai toate personajele au jucat foarte bine.
momentul din altar cu Voichita cu ochii ficsi si dand toate detaliile cu luciditate m-a impresionat si mi s-a parut iar ironica avand in vedere toate povestile anterioare cu oameni posedati. scena a fost completata frumos cu cea in care doctorita constata decesul si spune ca „pentru mine sa nu ma rugati, ca nu-mi trebuie” (citat aproximativ)
as mai adauga un singur lucru. finalul a fost epic si a mai cuprins in cateva minute si alte chestii cu care ne-am obisnuit deja prea bine. un „dorel” care spargea un drum, un drum necuratat, un grup de copii traversand dezorganizat si, peste toate, parbrizul stropit cu totul de undeva dinafara cadrului.
Da, au fost mai multe scene memorabile, am zis să nu le spun chiar pe toate, că la ultima cronică mi-a reproșat un cititor că dezvălui prea mult din filme 🙂
Nu am vazut filmul dar de-abia astept.Pare mult mai interesant decit cel cu glumitele comuniste.
Cit despre reactiile din societatea romaneasca de tip „Mungiu si Bran ne fac de ris” sunt foarte interesante
Le gasesc tipic rurale, specifice comunitatilor provinciale pline de mic burghezi complexati.
Cred ca Mungiu nu e de ajuns, ne trebuie si un Passolini care sa inteleaga frumusetea si disperarea acestor comunitati.
De ce sa ma simt vinovata pentru preotul de la Tanacu ?
Asemenea derapaje si orori vor fi cit lumea
Citeodata am senzatia ca toate istoriile astea ma razbuna pentru toate orele imbecilizante de Limba si Literatura Romana predate in anii 80 de tarancute competente si emancipate , ore de pastoralism idilic – de cosbuci si gogi si agarbiceni, de satuce triplu idealizate de carlism, de legionarism si apoi de comunism.
N-am zis că ar trebui să ne simțim vinovați pentru preotul din Tanacu, acest „după dealuri suntem noi” e un fel de a spune că de fapt toți facem parte din ciorba asta, nu cred că se poate extrage cineva din ea, atâta vreme cât a trăit în Ro în ultimii 20 de ani măcar.
M-apucă jalea (fără legătură cu filmul). M-apucă jalea de ce nedreptate au parte bieţii Coşbuc şi Agârbiceanu :)) Coşbuc, care-a dat cea mai mişto EVER traducere a lui Dante… şi Agărbiceanu, care numai idealist sau idilizant nu era. Vedeţi – sau ascultaţi, mai degrabă – capitalismul sălbatic în „Arhanghelii” şi spiritul întreprinzător în „Păscălierul” 😉 Dollo, la cât iubeşti tu popimea, „Păscălierul” o sa-ţi meargă drept la inimă!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/1293-arhanghelii-ep-1-norocul-valenilor-de-ion-aga
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/ion-agarbiceanu-pascalierul
De Goga nu zic nimic. Mai bine rămânea naibii pocnind din bici pe lângă boi…
Deci titlul cu „dupa dealuri suntem noi” va intra in folclorul popular, ai fost inspirata. Felicitari!
Am fost și plagiată între timp 😉
M-am intors acum de la film; faliment moral pe ecran, faliment moral in sala… in stanga mea s-a hahait zgomotos si demonstrativ un individ, la orice replica din film care i se parea lui fie naiva, fie a avea un substrat ironic (look at me, I’m so smart and cinical). In dreapta mea o gravida a textat de pe blackberry intr-una… multe rasete groase si inadecvate s-au auzit si de pe alte randuri din sala. Prea multi rinoceri printre spectatori, romani care nu inteleg ca fac parte din aceeasi mocirla de pe ecran. Ca sa zic asa, repornirea Romaniei de care vorbesti in ultima postare e o utopie, cand ai o populatie de rinoceri.
Si da, Mungiu a reusit sa faca un film memorabil, iconic, din aceste bube si mucegaiuri; singurul „repros” ar fi cheia folosita – mult prea detasata, prea corecta, prea fara patima… cred ca Mungiu s-a ferit atat de mult de eventualele reprosuri ale credinciosilor/clericilor incat a cazut (sau a mers deliberat) in cealalta extrema.
da, nasol, până la urmă ai văzut un film tactil, cum ar veni 🙂
Ba da io tot nu inteleg de ce dracu vine popa la usa la mine insotit de un tigan ! cica ca a venit cu botezu… si cand ii zic ca sunt botezat si nu mai vreau odata se uita ca un tampit si-i inchid cu satisfactie usa in nas. Auzi intrebare: Cum dracu sa pupi icoana aia pe care si-au lasat toti idiotii zoaiele lor fetide?