„Cel mai bine se vinde sperma de student danez”, zice doamna doctor de la centrul de recoltare, asaltată de câteva zeci de muncitori neaoși, din Câmpulung, veniți să salveze fabrica Aro cu „semințele” lor bătute de soarta democrației. Au avut același succes ca și mașinile pe care nu le mai voia nimeni: refuzați la export. S-au înfuriat, au strigat – adică sperma noastră ce are, mă? nu e bună, bă, că e de muncitor! – au spart geamurile clinicii de recoltare, dar degeaba, au rămas până la urmă acasă, să culeagă melci de pe dealurile patriei, că doar asta mai puteau face în zona aia.
Ăsta e finalul filmului „Despre oameni și melci”, regizat de Tudor Giurgiu, după un scenariu scris de un român stabilit în Franța în 1991, înainte să apuce să trăiască vremurile astea interesante de pe la noi. Divulgarea finalului nu vă împiedică să mergeți să-l vedeți. E o comedie până la urmă, nu un SF, adică nu-și imaginează nimeni că muncitorii de la ARO chiar au reușit să strângă 150.000 de euro donând spermă pentru export – 50 de dolari bucata – ca să salveze fabrica.
Mărturisesc că m-am dus să-l văd amuzată de subiect, fără așteptări. E primul film de Giurgiu pe care-l văd și nu pot să zic că-s dată pe spate. Dar, pesemne nu sunt singura, pentru că regizorul însuși a admis că nu e un film de artă, ci unul menit să aducă oamenii în sălile de cinema, oameni care altfel nu prea dau șanse filmului românesc în lupta cu nemiloasa cinematografie americană. „E un film pentru semicocalari”, a spus Tudor Giurgiu într-o sală plină de studenți la regie și actorie, veniți să-i vadă producția și să învețe de la el. Adică cine se duce la mall să nu se strâmbe când vede pe afiș un film românesc, ci să „se râdă” eventual uitându-se la cracii Monicăi Bârlădeanu, secretara sexy și dornică de emigrare a directorului comunist Dorel Vișan, pus și el pe căpătuială pe seama avutului național.
Giurgiu și soția lui – producătoarea filmului – au ținut să le explice studenților că filmul nu mai trebuie văzut ca o formă de artă, ci ca o marfă, care trebuie marketată și vândută ca să aducă profit. Cu cât știi să te adresezi mai bine maselor, cu atâta succesul e mai mare.
Prin urmare Giurgiu a apăsat în filmul ăsta pe toate butoanele posibile pentru profit: niscai sex extraconjugal, glume de șantier, coloană sonoră populară – Drumurile noastre, Dan Spătaru, dar și Bolero, Ravel. Prima scenă e cu sex pe acoperișul fierbinte. Celebra Monica Bârlădeanu și-o pune cu Andi Vasluianu – nu, nu arată decât un crac, nimic spectaculos, nu vă înghesuiți, că oricum Andi termină prea repede. Apoi sunt câteva glume bine exploatate, despre donare de spermă, și cum e văzută treaba asta de gospodinele revoltate ale urbei, despre cultura muzicală a directorului comunist al fabricii – Dorel Vișan – care crede că profa de franceză de la școală nu știe ea versurile de la Bolero-ul lui Ravel, că nu e posibil ca piesa asta – care oricum nu e nimic de capul ei – să nu aibă și cuvinte. Și, firește, investitorul francez, venit să dea un tun în țara asta în care oamenii oricum sunt în rahat dintotdeauna, ce mai contează încă o gură?!
Dincolo de glumițele de șantier, însă, filmul are o parte amară și actuală. Aceea a comportamentului românului în fața unui pericol. E o scenă care vorbește dureros despre lipsa de solidaritate care ne domină de mai bine de 20 de ani și care ne împiedică să progresăm. În hala plină de muncitori de la Aro, Andi Vasluianu încearcă să-i mobilizeze pe toți ca să salveze fabrica. Nu reușește nu atât pentru că ideea cu donarea de spermă e nebunească, ci pentru că auziseră ei că 300 de muncitori dintr-o mie vor fi păstrați de francezi. Păi da, mă, dar vor fi doar 300, eu vă propun ceva ca să ne salvăm toți, să salvăm fabrica! le zice Vasluianu. Da, dar ce-mi pasă mie de toți, poate că eu voi fi între ăia 300!, e răspunsul fiecăruia dintre cei o mie.
O psihologie păguboasă, nu numai pentru națiune, ci și pentru individ. Pentru că „în unire stă puterea” și-a pierdut sensul pentru noi, de la Cuza încoace, trecând prin colectivizarea forțată din comunism care ne-a șters din cap orice idee de coeziune socială. Nu știu cum or vedea semicocalarii lui Giurgiu filmul ăsta, mie scena asta mi s-a părut că ar trebui să se predea la școală, la lecția despre solidaritate. Scena asta și scenele în care Dorel Vișan, directorul fabricii, își negociază șpaga, pentru el și pentru cei de deasupra lui, decide cine rămâne și cine pleacă, îl intimidează pe liderul de sindicat și pe soția lui, ca să-l facă să-și bage mințile în cap și să lase dracu lupta pentru fabrică. Sunt scene care se joacă zilnic, în România reală.
Probabil că semicocalarii vor trage concluzia că liderul de sindicat a fost un fraier, pentru că până la urmă filmul vorbește despre o comunitate învinsă care se resemnează după ce a avut doar o palidă tentativă, ridicolă, de a lupta.
Actorii au jucat bine, nu prea i-a ajutat scenariul. Mie mi s-a parut un fas.. nici comedie..nici drama…nici… nici. Stii..e vorba aia… „cine are piper, baga si-n mamaliga”. Eh, astia n-au avut nici piper…nici mamaliga..ci doar 2 vreascuri care ard pe foc…
Eu zic că au avut destule, dar au preferat să arunce subiectul în bășcălie, ca să prindă la cocalari.
Nu stiu daca e adevarat, dar eu am auzit ca dupa 90 Ion Tiriac a adus niste directori de la Mercedes sa cumpere Aro. La discutii, directorul Aro le-a zis-o-n fata nemtilor: „Dar mie ce-mi iese din asta?”. Cica nemtii s-au bulucit pe usa de parca luase foc cladirea.
O să fie o emisiune România te iubesc săptănâna asta, cred, despre falimentarea Aro. Poate zice acolo.
M-ai convins sa nu ma duc sa il vad. Eram si eu curios, insa m-ai convins cu varf si indesat ca nu merita sa arunc banii pe el.
Draga Dollo,
Pe viitor ar fi frumos sa pui si un „spoiler alert”, nu de alta, dar poate unii nu au vazut inca filmul si nu vor sa citeasca cum se termina filmul.
Multumesc.
Și credeai că Giurgiu face filme de ficțiune? 🙂
Foarte bun review-ul tau! Chiar daca are si un „spoiler alert” :)) Come on, s-a vorbit atat de mult despre acest film, incat toata lumea ii stie finalul 🙂 Pana la urma nu e un film politist si e ca si cum ai fi dezvaluit criminalul 😀
Eu am vazut filmul la cinema Studio intr-o miercuri Orange (biletul costa 6 lei – asta apropo de aruncat banii). Era sala plina!
Nici eu nu m-am dus cu asteptari mari (desi citisem recenziile pozitive a zeci de bloggeri care au fost invitati la premiera), dar am plecat bine dispusa din sala. Filmul e unul usurel, dar nu e un film prost! Cred ca va fi apreciat de cei trecuti de 30 de ani care inca au proaspat in cap cum era imediat dupa Revolutie…
Un mare plus al filmului este insa SONORIZAREA. Este primul film romanesc in care s-au auzit clar dialogurile!
La cate prostii americanesti am vazut in ultima vreme, parca simteam nevoia de ceva bun romanesc.
PS Iti dai seama ca daca filmul e „pentru semicocalari”, nimeni nu se va inghesui sa-l placa de teama de a nu fi considerat asa 😀
Da, cred că și cocalarii s-ar simți jigniți să fie considerați numai „semi” 😉
Ciupercutza, uite ca eu nu stiam finalul filmului. Nu stiam nimic despre el. Acum am citit la dollo si s-a dus farmecul.
Buna Dollo, ti-am descoperit site-ul din intamplare, cand am dat un search in Google dupa o baterie pentru un laptop Toshiba 🙂 si de atunci revin zilnic. Imi place foarte mult stilul tau limpede si la obiect si apreciez foarte mult lipsa limbajului licentios omniprezent in blogosfera romanesca.
„Giurgiu și soția lui – producătoarea filmului – au ținut să le explice studenților că filmul nu mai trebuie văzut ca o formă de artă, ci ca o marfă, care trebuie marketată și vândută ca să aducă profit. Cu cât știi să te adresezi mai bine maselor, cu atâta succesul e mai mare.” – minunat…Cred ca asta ar putea si motto-ul epocii noastre.
Sper că îți plac și pisicile, dacă tot n-ai găsit baterie de Toshiba 🙂
Da, chiar foarte mult! Eu am o pisica si un motan in proprietatea carora ma aflu momentan 🙂