Cronologic a fost așa: pe 14 octombrie a fost la Jurilovca (Tulcea) Sărbătoarea ceaunului cu pește. Sau ceva pe acolo. ProTV s-a dus la chestia asta, din care în mod normal nu are ce să-ți iasă mai mult – jurnalistic vorbind – decât o scenă cu numeroase ceaune bolborosind a borș de pește. Dar, pentru că ProTV e ceea ce este i-a ieșit un reportaj tocmai bun de influențat telespectatorii. Și uite așa s-a pornit Dollo pe drumul Enisalei, ca să vază cetățile de pe malul Lacului Razelm și să guste din ceaunele alea bolborosinde.
Ocazia a fost că trebuia s-o duc pe mama la băi la Techirghiol, și cum pe hartă Cetatea Enisala nu-i decât la o aruncătură de băț de Constanța, am zis că hai să dăm o tură până acolo, vedem un zid de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, gustăm un pește, internăm mama la Techirghiol și ne întoarcem acasă.
Drumul
Drumul a fost bun: două ore până la Constanța, încă una până la Enisala, pe E 87 către Tulcea (aproape complet refăcut și nu prea aglomerat), vremea cam rece și posomorâtă, dar nu le poți avea pe toate.
În Babadag, după blocuri facem dreapta, după indicator, ajungem la Cetatea Enisala, în vârful dealului, locuri de parcare, civilizat, plăcuță de informare, steagul UE, fonduri Regio, maidanez hămesit și jucăuș în parcare, tot tacâmul. Aflăm de pe panoul de la intrare că cetatea Enisalei face parte dintr-un șir de 22 de cetăți din țară, promovate pe site-ul „Cavaler în țara ta”, un demers lăudabil de popularizare a locurilor mai puțin cunoscute ale țărișoarei, deși poate ar fi fost util să aibă și o traducere în engleză ca să vină cavaleri și de pe alte meleaguri. Sau poate nu…
Unde făcea pipi Mircea cel Bătrân?
Filmul s-a înțepenit prima dată chiar în buza Enisalei (XIII-XV), din cauza unor apăsări turistice la vezică. Băietul cu câinele care ne-a întâmpinat pe tăpșan, aproape de intrare, cu chitanțierul într-o mână – pitită parcă de rușinea că cerea 3 lei de persoană pentru aproape nimic – ne-a informat la fel de rușinos că singura budă oferită turiștilor e aia din lemn, la care probabil se ușurau și turcii când asediau cetatea pe vremea lui Mircea Cel Bătrân, privind spre albastrul infinit al Razelmului.
Ne uităm lung la pavilionul administrativ din spatele lui – adică ce, zice mama în barbă, nu au ei acolo o toaletă omenească? – și ne abținem eroic. Vizităm „cetatea”, în fapt niște rămășițe destul de triste ale fostului bastion de apărare al țării (Cetatea Neamțului era mai mișto), am aflat mai multe despre ea de pe Internet, că la fața locului nu scria mare lucru, și ne întoarcem la băiet să-l întrebăm, dacă cetatea am văzut-o, acum de unde gustăm niscai pește? Citisem tot pe net, înainte, despre o pensiune călduros recomandată – Safari Enisala nu știu cum, așa că l-am întrebat și pe băiat de ea.
Cine a mai pomenit ospitalitate fără rezervare?
Băietul zice:
– Aaa, dar nu aveți de unde aicea..
– Nu sunt pensiuni?
– Sunt, dar numai cu rezervare…
– Și dacă mergem așa după un borș nu găsim?
– Nuuu, că nu au pește.
– Dar la ProTV arătau ceaune întregi cu pește. Unde e tot peștele ăla?
– Aaaa, la Jurilovca. Acolo găsiți.
– Și nu e tot cu rezervare?
– Nu, că acolo sunt restaurante.
– Și de când se vizitează cetatea asta? (întreb cu gândul că treaba cu lipsa budei e una temporară, desigur, dacă tot au băgat-o în circuitul turistic, or să-i facă și facilități)
– Aaaa, de vreo șapte ani…
Așa vă trebuie dacă sunteți pasionați de niște pietre
Bun, plecăm dară, spre Jurilovca – 16 km – unde există o altă cetate – Argamun. Am ajuns până la 2 km distanță de ea, dar vezica n-a mai vrut să meargă pe jos, așa că ne-am întors din drum și am bătut la poarta unei pensiuni (cică se chema Heracleea, dar nu avea firmă la poartă, semn că avea un oarecare circuit „închis”) care părea mai răsărită în zonă, și de unde răzbătea larma plăcut prevestitoare a unor meseni care-și lingeau degetele de urme de pește.
V-am zis, oare, că nu era niciun restaurant în Jurilovca? Tipa de la pensiune se jură că ar fi unul, Albatros, „în centru”, dar eu n-am dat de el. Iar ea oricum nu credea că ăia aveau pește 😉
Am întrebat, timid, dacă gazdele își permit să hrănească și trei drumeți pofticioși de pește din puținul lor, chiar dacă nu și-au trimis buzduganul înainte. Și au zis că ne dau câte un bol de borș și o plachie, cât să ne ție la drum înapoi. I-am dat întâietate, firește, vezicii, în baia amplasată strategic lângă bucătărie.
Cât timp mama a dezaprobat borșul – pe motiv că asta e ciorbă de cartofi, nu de pește – iar eu am apreciat totuși plachia, am făcut schimb de informații cu gazda. Doamna ne-a spus că lumea vine acolo tot timpul anului, dă 100 de ron pe cameră, pescuiește sau se relaxează. Nu prea vine nici dracu pentru cetatea lor, decât dacă sunteți așa de pasionați de „niște pietre”, mi-a aruncat doamna cu subtext, mestecând la mămăligă. La final am plătit 80 de ron pentru două ciorbe, trei plachii și o mămăligă.
Bomboana de pe colivă a fost că în timp ce eram la masă cineva din sat a adus doi pui de cățeluși și i-a aruncat sub mașina noastră, iar cățeaua lup a gazdei s-a apucat și i-a mușcat de cap omorându-i în schelălăieli groaznice pe amândoi. Fetița celorlalți musafiri, care până atunci se jucase cu cățeaua cea mare, a început să strige șocată că aia mare i-a omorât pe ăia mici și toată lumea s-a isterizat. Mi-au rămas pe retină cadavrele celor doi pui (căsăpiți mișelește de cățeaua aia mare și rea) dintre care a trebuit să scot mașina ca să plecăm. Și auzisem că animalele nu ucid for fun, ci doar ca să se apere sau ca să mănânce…
Pe drumul spre Constanța, înapoi, a dat și un pic de soare, iar după ce am lăsat-o pe mama la Techirghiol am văzut un pic și marea. Frumoasă. Pentru imaginile astea de final a meritat totuși deplasarea. Eu una la cetățile lu pește nu mă mai duc, deși apreciez dorința ProTV de a trimite turiștii și în alte locuri din țară, dar să ne spună și că în afară de pietroaiele cu pricina turismul în zonă e cam timid, și se cere rugat ca o fată mare, cu mult înainte, ca să fie accesibil turistului. Poate că judec pripit treaba, poate că o fi frumos acolo dacă te duci cu programare și stai mai multe zile. În ciuda sărăciei și a priveliștilor dezolante ale satelor de la gura Deltei. Dar ce te faci dacă turistul aflat la plajă pe litoral e lovit într-o zi de dorința de a face așa, ca mine, o excursie de o zi, în nordul Dobrogei, că a văzut el la TV un reportaj despre o cetate și niște borș de pește?
Si eu cred ca locul are o poezie deosebita, am incercat sa prind ceva aici, acum 4 ani:
https://picasaweb.google.com/lh/sredir?uname=111219890171542665107&target=ALBUM&id=5241156395604926513&authkey=Gv1sRgCPHvi9me_-XY_gE&feat=email
Inteleg ca macar drumul Enisala-Jurilovca s-a reparat … Noi ne-am re-aranjat organele interne (rinichii in locul amigdalelor si invers) mergind pe el …
Am fost si eu la Enisala in primavara, dar mie mi-a placut. Bine, am fost 3 zile la rind, in diverse momente. Intr-o seara am prins o slujba (!) acolo, era usor ireal. O liniste mormantala, o luna care statea sa iasa de dupa nori, apusul, slujba. Vorba lu’ fefe, mai sus, cetatea e o stare. Asa mult mi-a placut ca si pozele mi-au iesit:
http://imageshack.us/a/img845/9798/img2920y.jpg
http://imageshack.us/a/img252/646/enisala1.jpg
http://imageshack.us/a/img17/9226/img2977l.jpg
http://imageshack.us/a/img189/926/img2976jq.jpg
Păi eu n-am zis că nu e frumos acolo, dar dacă tot mă duc vreau mai mult decât atât. Că așa mă uit la pozele tale, care arată mai bine oricum decât ce am văzut eu, și nu mă costă un plin de benzină 😉
Deja la Enisala s-a rezolvat problema cu …udul! au un grup sanitar care are chiar hârtie igenică, e drept tare cafenie de te duce cu gândul la mania reciclărilor – recondiționărilor 🙂 Acum sunt doi căței, dintre care doar unul ne-a abordat mâncând în devălmășie șnițel, clătită și biscuiți. deși buda era la vedere, doi masculi coborâți dintr-un autocar, s-au descărcat în plein air pe iarba verde, la 6 metri în fața mașinii în care mă aflam!
vizitasem cu o zi în urmă Histria ; norocul meu că eram oricum sub protecția unei măști cu două filtre (am MCS – multiplăsensibilitatechimică) altfel iarba proaspăt cosită spre ruine mă dădea gata, ca și lipsa de aer din muzeu, de unde am fugit după primul minut. De altfel de cum am ieșit din mașină, m-a izbit o duhoare teribilă de fenoli și putregai – mucegai!!! deși localul funcționa nu m-aș fi încumetat să iau masa amestecând mâncarea cu aerosolii! ( cei cu MCS sesezeză zeci de mirosuri care nu sunt percepute de oamenii normali 🙂 iar efectul unor mirosuri – aerosoli are un efect de spray paralizant) Mi-a fost teamă să urc sus la Enisala să nu dau de cine știe damfuri mai ales că ploase pete o oră.
Felicitări pentru stilul fain al scrierii – descrierii.
corecturi : 1. efectul unor mirosuri este de spray paralizant,
2. plouase
3. peste, nu pete 🙂
Bine de stiut ca au rezolvat problema cu „latrina”
Domnule NL. as dori sa iau legatura cu dvs. Daca sepoate va rog sa ma contactati la adresa: torameister@gmail.com
Va multumesc.
Mie mi-a placut la Enisala. am fost de vreo 2-3 ori, ultima data (si eu) cu mama, astfel incat am ajuns (si noi) pana sus cu masina. Daca stau bine si ma gandesc, am avut si problema cu buda, dar nu mai stiu cum am rezolvat-o
In rest ne-am bucurat privirea.
Cred ca, din pacate, imaginea ta a fost alterata de episodul cu puii de caine.
Dand frau patriotismului local din mine, sa stii ca Dobrogea trebuie ‘umblata’ in mai-iunie, inainte de caldura care arde tot.
Sunt locuri halucinant de frumoase si – din fericire – nu in toate a ajuns pro-tv-ul
Eu sunt de acord că Dobrogea e frumoasă, am tot umblat-o prin sud, acum e prima dată când ajung în nord, deci nu asta combat eu aici. Nu am zis că peisajul nu ar fi frumos, ci am subliniat lipsurile din punctul de vedere al unui turist întâmplător. Câteodată peisajele „halucinante” nu suplinesc chiar tot. Treaba cu puii de cățel a fost la final, și a pus doar un capac 🙂
Anul acesta am ajuns la Enisala dupa ce cu cateva ore inainte vizitasem alte ruine, cele ale cetatii Halmyris – care numai a cetate nu prea mai arata. Din fericire am gasit o ghida pasionata si acela a fost marele plus. O vizita de 5 minute in care vedeam „niste bolovani” s-a transformat intr-o ora de istorie, ca la scolita. Asa ca Halmyris mi-a placut mai mult, prin informatiile pe care le-am primit acolo. Daca si la Enisala ar avea un ghid, nu un panou informativ la intrare, sigur ar fi alta impresia pentru multi dintre noi. Asa ramane o ruina frumoasa, intr-un varf de deal.
Uite ca desi am dat de blogul tau de ceva vreme, postarea asta nu am vazut-o. Am gasit-o cautand chestii despre cetate. Pentru astia care sunt pasionati de „pietre” ca mine e o mare placere sa vizitezi chestii din acestea dar ca orice arheolog, dupa ce te plimbi pe acolo parca merge si o gustarica si un pahar de ceva ca sa te bucuri si mai bine de priveliste. Acuma daca zici ca bate vantu pe acolo….o sa imi iau cu mine pachetel.
Nu vizita cetatea ca n.ai unde sa te pisi daca mananci bors,asta am inteles eu din rahatul asta de povestire,daca.mi dai bors vizitez, zise copilasul,duceti va la straini ca acolo aveti ce vizita inclusiv zambete fortate
Bun, am ajuns si eu la Enisala, drum acceptabil, priveliste superba dar se mai poate lucra la amenajari si la curatenia de la toalete.