Unul din paradoxurile vieții mele este acela că deși îmi place tare mult să călătoresc, înainte de fiecare plecare de acasă mi se activează cea mai mare fobie: aia de drum. Mă asaltează gândurile alea negre, și din niciunul nu ies vie. Dacă e cu mașina – musai mă gândesc la accidente ghinioniste, în care dacă nu sunt eu de vină sunt oricum o victimă nevinovată. Dacă e cu avionul – firește, o catastrofă aviatică îmi va curma mișelește traiectul unei cariere de succes, motiv să mi se scrie pe mormânt că m-am dus prea devreme, deși mai aveam atâtea de scris lumii. Noroc că ziariștii nu sunt precum artiștii, să plângă ipocrit după câte unul și să acuze întreaga societate că nu a știu să-și aprecieze valorile când erau în viață. Deci nu sunt în pericol să fac rating și benzi galbene pe ecranele televizoarelor.
Dar, vă asigur că în cele 24-48 de ore înainte de plecare fac eu cu mine însămi suficiente breaking-news-uri. De exemplu trec în revistă tot ce las în urmă și-mi pare rău. Toshiba, firește, este copleșită de mângâieri, pupături și îmbrățișări afectuoase, de nu știe săraca de unde i se trage atâta efuziune. Mă uit la ea și mă copleșește tristețea, cum va trăi ea fără mine, fără grija mea, cine-i mai dă ei apă să bea direct de la robinet? E încă atât de mică și are nevoie de mine… poate totuși scap.
Azi am reușit pentru prima dată în viață să-mi fac check-in-ul online, înainte de zbor. Și m-am trezit gândindu-mă ce număr de scaun să aleg, ca să-mi poarte noroc, oare cum e mai bine, să stai mai în față sau mai în spate? Am revăzut în minte filmele cu catastrofe aviatice în care au zburat scaunele din primele rânduri sau a luat foc coada avionului. Fir-ar să fie, cu check-in-ul ăsta online, dacă te duci la ghișeu nu mai ai atâtea angoase. Îți dau ăia un scaun la geam sau la culoar și nu mai zici nimic. Până la urmă am luat locuri în față, măcar să se termine repede.
După care am fost să dau print la tichetul de îmbarcare. Când să plătesc am găsit în portofel două monede de 50 de bani și mi-am amintit că am uitat să le pun în pușculiță. Și uite așa am mai descoperit un motiv să-mi pară rău că mor fără să știu cât am reușit să strâng – în fise de 50 de bani – în pușculița la care colectez de mai bine de un an. O simt de ceva vreme că e aproape plină, dar încă mai încap bani în ea, așa că aștept cu nerăbdare la fiecare rest să primesc 50 de bani și să umplu pușculița. Ar fi, deci, trist să mor înainte de a ști câți am adunat.
Când am intrat în bloc am văzut mașina pe care n-am terminat-o încă de achitat și mi-a părut rău că mor după ce în ultimii ani am băgat în fundul ei toți banii câștigați, în loc să mă fi plimbat prin lumea largă. Hai că poate scap și de data asta și ajung să achit ratele și să îmi pun planurile în aplicare. Dacă scap vă spun și vouă care sunt 😉
E curios cum ne gândim la scenarii din astea catastrofale numai în preajma unui drum mai lung, când e de ajuns să ieși din bloc într-o zi și să-ți cadă în cap o bucată de fațadă. Și, firește, refuz să mă gândesc la ce ar însemna să se concretizeze temerile astea ale mele pentru mama. Și da, pe cuvânt că am întotdeauna gândurile astea chiar și înainte de a pleca în cea mai promițătoare vacanță. E ceva greșit la mansardă la mine, clar.
În fine, acum plec la Skopje, în Macedonia. Încă un motiv să-mi pară rău, dacă e să mor, că măcar nu am pățit-o pe o rută mai spectaculoasă. Partea bună e că dacă totuși se întâmplă nu mai am grija pensiei, a cui câștigă alegerile sau a modalităților de a scăpa de mătreață 😀
Ah, uitasem. Unul din gândurile obsedante care m-a tot bântuit în ultima vreme a fost o amintire tâmpită de acum 20 de ani, când s-a produs crima din Ploiești, parcă, unde o doctoriță a omorât-o pe soția amantului ei, a tranșat-o în cadă și apoi i-a aruncat părțile corpului aiurea prin oraș. Soțul adulterin și-a recunoscut consoarta după pedichiura de la picioarele epilate, și a fost citat astfel în presa vremii: „soția mea era foarte îngrijită”. Prin urmare, mă duc să rezolv și treaba asta, măcar să aibă o bucurie ofițerul de la aeroport când m-o descălța la controlul anti-tero.
Și, desigur, dacă ăsta ar fi ultimul meu text ar fi nașpa, că e o prostie 🙂 dacă nu, o să vă povestesc ce am făcut pe acolo, deși din ce am citit înainte, nu prea ai ce vedea prin Skopje. Sper ca măcar mâncarea să fie bună, dacă tot au stat juma de veac sub turci.
skopje e super fain!
Eu chiar mi-am scris testamentul odată înainte de plecarea cu avionul:). Pana acu vreo câțiva ani nu puteam dormi si mânca doua-trei zile înainte de un zbor cu avionul, si nu scăpam fără cel puțin 4 zboruri pe an. Pana la un moment dat când mi-am zis, „Stii ce? In război m-as duce cu ochii închisi, chiar mi-ar place, si cand e de zburat cu avionul fac pe mine. Da-o încolo!” Așa ca acum pur si simplu nu mai mi-e frica. Doar ca prefer sa-mi fac check-inul online ca sa-mi rezerv locul fie la ieșirea de urgență pe aripa sau cât mai aproape posibil, just in case:). In rest, acum ma bate gândul sa fac școala de pilotaj, pentru avioane usoare.
păi de, dă-o încolo zic și eu că n-am încotro, dar de simțit tot asta simți… e irațional
Trebuia sa alegi un loc pe aripa avionului; teoretic, e cea mai rezistenta zona (chit ca, la 800 de kilometri pe ora, infigerea intr-un munte s-ar putea sa nu tina cont de chestia asta).
Oricum, priveste partea buna a lucrurilor, din perspectiva jurnalistica: daca se implanta avionul intr-o forma de relief, o sa fii printre primii la locul accidentului!